marți, 27 octombrie 2009

Scriitorul Dragos Ceahoreanu - Un autoclaustrat ilustru (Recenzie la 3 dintre cartile domniei sale)

Motto 1: Adresăm mesajul nostru de început criticilor noştri şi ai operei autorului recenzat, parafrazând mijloacele Mirabilului Nichita: Vor veni unii să ne spună cât de imperfect este colţul spart, fără să vadă cât de multă perfecţiune a rămas în restul cubului...
Motto 2: „Fără nici un cuvânt / Doar un punct şi atât.“ (Şi mai am un motiv... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 331);


Scriitorul Dragoş Ceahoreanu – Un autoclaustrat ilustru

Argument pentru cunoaşterea - fără voia domniei sale – a unui scriitor care, deşi publicat, vrea să rămână un ilustru necunoscut...

„Mă deranjează să mi se spună poet, sau prozator! Cine ştie ce sunt de fapt... Scriu pentru că nu pot altfel.“ îşi începea destăinuirea, radiografiindu-mă cu o privire de un calm absolut, o privire a celui care nu simte câtuşi de puţin nevoia de a demonstra nimănui nimic...
Faptul că scrie este pentru că nu poate altfel. Îndrăznim să ne afirmăm aici propria poziţie că scrisul nu este ca şi cum te-ai aşeza la strung şi ai produce o normă dată de şaibe, ci este ca o nevoie fiziologică a sufletului. Scrii pentru că nu poţi altfel decât să scrii...
Întâlnirea noastră cu Dragoş Ceahoreanu se datorează unei programări destiniene de care suntem în parte conştienţi. Cu o ocazie de un neprevăzut absolut, am dăruit una dintre lucrările noastre, ginerelui domnului Ceahoreanu, domnului Tomoioagă: ginerele scriitorului. Iată că acest gest neînsemnat ne-a creat această uriaşă satisfacţie de a scrie despre unul dintre oamenii de litere adevăraţi ai Aradului, alături de Mircea Micu, Gheorghe Schwartz, Vasile Dan, Horia Ungureanu, Vladimir Belity, Constatin Butunoi şi Horia Ştefan Simon, dacă ar fi să amintim numai pe cei mai reprezentativi. (Pentru consolarea celor ne-amintiţi aici, recomandăm consultarea „Dicţionarului de retorică“ al subsemnatului, Ed. Concordia Arad, 2009, unde au fost analizaţi 91 de autori arădeni şi de aiurea, din i-mediatele apropieri, cu cele 118 lucrări ale domniile lor, însumâmd peste 4500 de pagini).
În cursul dialogului deosebit de antrenant şi de plăcut, scriitorul îmi înmânează trei cărţi ale domniei sale. Simt un fel de neîncredere în gestul său. Nu-şi face iluzii că-l voi înţelege. Fapt de-altfel, absolut generalizat, în receptarea autorilor de către alţii... Care devine un imbold pentru mine de a-i parcurge scrierile, atât cât sunt cuprinse în cele trei lucrări, cu maximă atenţie, cu respect, astfel încât recenzia lor să fie una, dacă nu la înălţimea operei – căci cine poate înţelege total opera unui scriitor?-... - , decât poate, uneori, însuşi scriitorul -, cel puţin una cinstită, obiectivă şi acurată...
Am avut plăcerea de a parcurge într-o seară şi o dimineaţă de octombrie 2009 (...şi cu soare şi cu ploaie...): „Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor“ (Ed. Mirador, 2007), „Lumini şi umbre“ (Ed. Mirador, 2008) şi „Octavian“ (Ed. Mirador, 2009). Primele două titluri sunt cărţi de poezie. „Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor“ denumeşte o lucrare florilegică, antologică, de dimensiuni impresionante – 345 pagini, iar a doua, „Lumini şi umbre“ este un produs de maturitate estetică şi poetică (subiect nu tocmai uşor de tratat şi de cristalizat în cazul autorului de faţă, fapt asupra căruia vom reveni în curpinsul prezentei recenzii...) , având lungimea de 92 pagini. Deşi definit de autor ca o sumă de povestiri, romanul „Octavian“ îşi derulează acţiunea pe 88 de pagini.
Lectura poeziilor (dar şi a prozei) scriitorului Dragoş Ceahoreanu nu ne-a fost deloc uşoară. Am spune chiar dimpotrivă! Ne-a produs nenumărate nedumeriri pentru clarificarea cărora am tot recurs la ajutorul autorului – ne cerem pe această cale scuze pentru să i-am tot invadat cu întrebările noastre, uneori inoportune, falia de univers în care s-a retras!...
Să începem cu prima carte: „Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor“ (Ed. Mirador, 2007)“. Un prim semn de întrebare se conturează la vederea intervalului de timp în care au fost scrise poeziile: 1953 – 2006. Adică 53, de ani fraţilor în ale scrisului şi ale cititului! O carte cât o viaţă de om!...
Ceea ce ni s-a impus ca o concluzie, încă de la primele poezii citite, este faptul că pare că autorul în unele aspecte nu evoluează de loc. În altele de schimbă permanent.
Cu permisiunea dumneavoastră vom încerca să explicităm.
Dacă ar fi să ilustrăm evoluţia scriiturii lui Dragoş Ceahoneanu, din punctul nostru de vedere – desigur strict personal şi deci limitat din cauza subiectivismului – ar trebui să utilizăm modelul matematic al unei spirale ascendente ce evoluează în jurul unei drepte având originea în sufletul scriitorului şi finalitatea în infinitatea universală, având amplitudinea abaterilor faţă de dreapta ascendentă din ce în ce mai mici, atât în ceea ce priveşte evoluţia mijloacelor artistice cât şi a subiectelor abordate.
Autorul se aruncă cu o extraordinară dorinţă de clarificare, în primul rând a propriului eu, spre toate subiectele existenţei. De la război, cântec, mitoligie, dragoste, sensurile vieţii, mama, patria, pribegia, la liniştirea şi găsirea sensului în credinţa creştină.
Dar odată descoperite unele răspunsuri, nu se opreşte asupra lor ca asuprea unor pietre de hotar, ci le experientează iar şi iar, cu îndoială; poate cu teama de a fi găsit răspunsurile, şi deci de a rămâne fără rosturile întrebărilor.
Căci întreaga sa existenţă, întreaga sa fiinţă, sunt clădite având la bază esenţele veşnicelor întrebări, a incertitudinii permanente şi a meditării continue, paradimatice, asupra sensului vieţii.
Analiza strict scriitoricească a versurilor lui Dragoş Ceaureanu, ne relevă o multitudine a mijloacelor retorice, utilizate magistral încă de la vârsta tinereţii, pe care o parcurgea în anii 1953. Acesta a fost unul dintre aspectele care ne-a determinat să îl întrebăm dacă a revenit asupra poeziilor de atunci, sau nu. Răspunsul domniei sale a fost unul negativ. Deci poetul poseda încă de la primele scrieri o cunoaştere - noi am spune de un talent nativ, încă necultivat – a mijloacelor versificaţiei, a ilustraţiei poetice de nivel superior. Deloc de neglijat este şi simţul acut al ritmului şi echilibrului în poeziile domniei sale. Însă, cea mai pregnantă trăsătură este aceea a putinţei de a crea metabole de tipul metasememelor, prin explorarea unor tărâmuri ale filozofiei, fără a cădea în didacticism sau în filozofare sterile: „Norocul, ca în joacă, pe-o floare să-l socot“ (În nopţile de iarnă... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 13); „O amintire dragă înseamnă un popas / În hoinăreala noastră pe-ntinderile moarte (...)(În nopţile de iarnă... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 13).
Nu putem trece cu vederea, deşi exprimăm acum un loc comun, o tautologie, că poeziile de început sunt tributare limbajului vremii. Dar rugămintea noastră este de a trata afirmaţia aceasta ca o simplă constatare, căci este de aceeaşi factură cu aceea prin care am spune că Homer şi-a dictat Iliada şi Odiseea în greaca veche!...
Autorul are o mare putere de a sugera imagini şi sentimente prin utilizarea cuvântului scris. Am adăsta asupra următorului vers:
„M-aş opri zărindu-ţi umbra tremurată în perdele,“ (Nostalgie /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 16).
Dragoş Ceahoreanu este un spirit inovativ, în permanentă căutare a unui absolut aflat mereu mai departe de limitele atinse la un moment dat. Inovaţii domniei sale sunt legate şi de începutul unor dintre poezii. Ilustrăm aici prin cele ce urmează:
„Ascult. Cine să-mi bată la uşă pe-aşa vreme“ (Frig /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 21).
De cele mai multe ori, versurile de început ne introduc direct în atmosfera locului poetic unde autorul îşi cântă etosul:
„E tăcere şi e noapte. Pe colina părăsită“ (Legendă /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 30).
Deşi una dintre primele noastre griji, în tot ceea ce intreprindem pe tărâm literar, este aceea de a urma principiul enunţat de Marele Nichita şi-anume acela că: „Un poet nu poate fi mai mic sau mai mare decât un alt poet! Un poate poate fi mai mic sau mai mare în raport cu sine însuşi“, consecvenţă care ne obligă la refuzarea oricăror clasificări dar şi a oricăror alăturări (a utilizării comparaţiei cu alţi scriitori pe post de referenţial...), trebuie să afirmă că trei sunt influenţele către care clivează unele dintre poeziile lui Dragoş Ceaureanu.
Primul gen ar fi cel al „Florii albastre“ a lui Mihai Eminescu. Astfel, poeziile „Gura lumii“ (Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 26), Cântec (Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 37), „Cântecel de dragoste“ (Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 51), sunt doar câteva din poeziile de o mare sensibilitate a prelucării ritmului folcloric, din care vom reda, sperăm că nu cele mai ne-ilustrative, următoarele versuri:
„A ştiut când singuratic / Rătăceam cărări ascunse, / Sufletului meu să-i deie / Vrăji de nimenea pătrunse.“ (Cântec /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 37).
Un alt reper poetic este cel în care se constituie tristeţea, angoasa, care au fost şi ale lui George Bacovia. Trebuie precizat însă, de la început, că tristeţea poeziilor (dar şi a prozei, aşa cum vom vedea mai târziu), în cazul autorului Dragoş Ceahoeanu, este una asumată, echilibrată, profundă, fără excese morbide.
Astfel, autorul menţionat, scrie despre „Moartea orfanului“: „Prin ramuri vântul îl îngână / Şi ramurile plâng în vânt/ Doi oameni sapă în ţărână / Lângă cel vechi, un nou mormânt“ (În nopţile de iarnă... /(Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 26).
Nu întâmplător îi considerăm scriitura una tristă, iremedial sceptică – aşa, ca o armă de apărare, ca un scut -, deloc happy – end-ică... Autorul este aproape mereu trist, aproape permanent cuprins de o angoasă dulce – amăruia, ca gutuia pusă în fereastra unei case bătrâneşti din Bucovina, pentru a se lupta cu imaginea dezolantă a pustiului alb de iarnă, ce trece, cu corbi cu tot, prin ferestrele sufletului...
Cuvintele cele mai des utilizate sunt de factura celor ce urmează: „iarnă, afară, frig, umbră, cernit, coşmar, clopot de aramă, amar, singurătate, zăpadă, uitat–uitare, colţ, pustiu, tristeţe–întristare, monstru, minciună, genune, abis, dor“ ... cu toate dezvoltările lor paradigmatice:
„Ştiu, ţi-s gândurile grele ca de plumb, inima rece / Şi-mpietrită de durere peste viaţă te petrece...“ (Legendă /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 33).
Se pare că fiorul poetic şi respectiv prozodic al autorului sunt generate de o tristeţe permanentă, care are doar o rezolvare parţială şi temporară în explorarea fiorului hieratic – spre care autorul tinde din ce în ce mai des în special în poeziile din volumul „Lumini şi umbre“, ca o consecinţă, am spune cauzală, a trecerii prin viaţă, şi ca un rezultat firesc al căutării continue, a unor certitudini gnoseologice şi epistemiologice ale autorului. Au rezultat de-a lungul timpului poezii precum: „Psalm“, „Parafrazându-l pe Petre Ţuţea“, „Gânduri“, „Sens“„Credinţa“, „Despre Dumnezeu“ „Spovedanie“, dar ar fi să enumerăm doar o mică parte.
Trebuie să ne exprimăm senzaţia că odată ajuns prin evoluţia calitativă a spiralei de care vorbeam în deschiderea prezentei recenzii, la salvarea prin credinţă, autorul dă naştere unor creaţii consecutive ce se menţin în acelaşi registru, pentru ca apoi să treacă la explorarea manifestă a unor alte îndoieli şi incertitudini.
Ne mărginim să cităm doar un „corolar“, cum am numi, încheierea poeziei „Sens“:
„Are valoare suferinţa / Când sensul ei este credinţa“ (Sens /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 81).
Tot aici dorim să amintim cu o nedisimulată satisfacţie cunoaşterea hieratică şi deopotrivă mistică, profunde, ale autorului, care se mişcă cu uşurinţă iniţiatică şi cu smerenie, în universul mistic, esoteric şi patristic al creştinismului: „Cu pace ne vom spune-n gând / Că l-am găsit pe Dumnezeu“ (Doar El... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 92), „Un cerşetor ai întâlnit în drum / Cu ochii trişti, de drumuri vlăguit; / Cu nepăsare tu l-ai miluit / Şi l-ai lăsat să treacă. Prinţul tău / Era acela (...)“ (Necugetare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 98).
De o factură aparte dar şi de o suculenţă cum ne-a fost dat să întâlnim în pelerinajele noastre literare doar la Adrian Păunescu (şi de ce nu, şi la Marin Sorescu), este poezia „Moarte“, din care redăm aici strofele 1 şi 4:
„Se poate muri încet, / Se poate muri dintr-o dată, / Se poate muri ca poet, / Se poate muri simplu, iată.// Se poate muri de copil / Sau mult mai târziu, ca părinte, / Cum moare lumina-n fitil / Şi focul în jarul fierbinte“ (Moarte /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 252).
Poetul are unele teme favorite, dintre care enumerăm doar câteva: mama, patria, omul, Iisus Hristos, femeia, moartea, iar dintre înaintaşi îi alege şi brodează pe marginea sensurilor operelor lor, pe Petre Ţuţea şi Nicolae Iorga.
Aminteam mai devreme de diversitatea mijloacelor retorice utilizate de scriitorul Dragoş Ceahoreanu. Pentru a ilustra afirmaţia noastră vom exemplifica mai jos câteva dintre metabolele prezente în opera domniei sale:
- Ingambament: „Lumina lămpii-am stins-o demult, în încăpere / Sunt singur. Gândul prinde să depene un vis“ (Vis, coşmar, himeră... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 17);
- Epanadiploză: „Foc în vine / Şi-n ochi foc.“ (Gura lumii ]/Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 27);
- Eliziune: „Să’nalţe ecouri la steaua de foc.“ (Steaua uitării /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 39);
- Sinereză: „Rămas-au toate neschimbate-aice,“ (Sonete /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 41);
- Antorism: „Sub pulberea de raze icoanele învie“ (Cronică matrimonială /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 42);
- Chiasm: „Te chem din seară până-n zori / Şi te aştept din zori şi până-n seară“ (Aşteptare sfioasă / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 46);
- Personificare: „Când cerul stelele-şi aprinde“ (Aşteptare sfioasă /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 46);
- Afereză: „Nu sunt la o răscruce de vânturi un stejar (...) / Nici chiar singurătatea / Sunt cel mai singur om.“ (Nu sunt... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 49);
- Anaforă: „Îl simt dogorindu-mi privirile, /Îl simt pustiindu-mi inima...“ (Sufletul meu... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 62);
Dar să nu mai plictisim distinsul nostru cititor cu o abordare prea tehnică a scriiturii lui Dragoş Ceahoreanu. Vom mai adăuga aici că poeziile domniei sale abordează aproape toate genurile mari cunoscute, de la gazel, rondel, sonet şi până la poeziile de factură populară sau la poemele de mari dimensiuni; în legătură cu acest ultim gen menţionat ne exprimă admiraţia la adresa autorului pentru curajul de a scrie, în epoca pe care o traversăm, astfel de poezii. Nu cunoaştem alt exemplu decât cel al lui Cărtărescu, faţă de a cărui ce-a de-a doua parte a lucrării „levantul“ (Bucureşti, Humanitas, 2004) ne exprimăm profunda dezamăgire în câteva cuvinte: nu a ştiut unde să se orească...
De remarcat este bunul simţ desăvârşit cu care Dragoş Ceahoreanu tratează subiectele erotice. Nu este vulgar, dar nici sterp. Nu este explicit, dar nici de neînţeles. Îi sare din nou, domniei sale, în ajutor, puterea sa excepţională de a alătura cuvinte pentru a sugera, prin metafore, sentimente, trăiri (uneori deloc departe de carnal...). Frumuseţea poeziilor sale de dragoste, îndrăznim să spunem, este definitorie pentru acest autor:
„Cum m-aş preface în apa în care tu te scalzi / Ca toată-a mea făptură să-ţi învelească trupul, / Să-ţi mângâie obrajii, şi umerii şi gâtul / Şi coapsele, mijlocul, şi sânii tari şi calzi“ (Pe un poet /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 68).
„în încleştarea aceea a trupurilor, care nu mai ţinea nici de viaţă şi nici de moarte“; „cu sânii tari umplând ca nişte roade căuşul palmelor lui“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 35);
În universul erotic al poetului, pe bolta cerească strălucesc însă „Stelele ca nişte cuie“ (Un punct... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 76), care punctează din nou, eliptic, dezamăgirea, tristeţea, neîncrederea în finalitatea fericită a dragostei.
Am creat pentru studiul de faţă o categorie specială în care am clasat unele frumuseţi a căror anvergură nu ne-a dat libertatea de a le clasifica în altă parte: „Superb“... Din această categorie cităm:
„Femeie fără tine am fost o mare moartă (...) / Trăia în mine omul dar mort era poetul,“ (Inimă nebună /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 67);
„Acolo unde cerul şi pământul / Ne par mereu că se îmbrăţişează / Şi unde-aş vrea să îmi săpaţi mormântul“ (Lumini şi umbre /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 38);
„Din desfăcute braţe de castan / Pe banca unde vechiul vis se pierde / îşi lasă muşchiul catifeaua verde, / Tot mai pustie de la an la an.“ (Migdale amare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 9);
„Eu am iubit şi nu mă tem să mor; / E moartea tot iubire, cu alt nume.“ (Migdale amare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 9);
„Azi şoaptele sunt tot mai des tăceri“ (Migdale amare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 11);
În cel de-al doilea volum de poezie – „Lumini şi umbre“ - avem de-a face nu cu o poezie matură, pentru că în cazul autorului nostru, încă de la începuturi am detectat o împlinire în scriere, ci mai degrabă cu o poezie realizată, pe de-antregul asumată:
„Tu înţelegi şi fără de cuvinte / Când sufletul întreg mi-e în privire / Şi când tăcerea-i tot mărturisire,“ (Migdale amare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 14);
„ca-ntr-un tablou pictat de Dumnezeu, / Pe pânza nopţii blând răsare luna, / iar dintre stele una câte una / Se dăruie, clipind, ochiului meu.“ (Înnoptare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 40).
O caracteristică a trării poetice a lui Dragoş Ceahoreanu este încercarea continuă de autodefinire a condiţiei de scriitor, de poet, prin analizarea în numeroase ars-poetica, a sensului vieţii şi operei domniei sale. Dintre poeziile de această factură enumerăm: „Mărturisire“, „Şi mai am un motiv“, „Eu...?“, „Sunt poezie?...“, „Sinteză“ (pe care am îndrăzni s-o numi „Ars unica“), „?“ (Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor / Dragoş Ceaureanu – Arad: Ed. Mirador, pg.:322, 330, 304, 209, 107).
Aşa cum Mirabilul Nichita, citat în „motto 1“ la prezenta recenzie, spunea despre valoarea poeziilor unui autor, că: (cităm aproximativ...) „un poet are 10-15 poezii mari...“, ne arogăm dreptul de a fi descoperit la poetul Dragoş Ceahoreanu, una dintre aceste mari poezii, pe care o redăm în cele ce urmează:
„Iubire, mai scaldă-mi cu apele tale
Privirea, cu zâmbet acoperă-mi gura,
Din inima mea pârjolită odată,
Îmi scutură zgura

Şi sufletul mort mi-l întoarce la viaţă
Cum ploaia se-ntoarce mereu la izvoare,
Cenuşa din vatră în jar mi-o întoarce
Căldura în soare...

Pe mine în mine întoarce-mă iară
Aşa cum în sâmburi întorcu-se merii;
Furtuna stârnită în scoica urechii
Redă-o tăcerii.

Din sânge îmi curăţă toată rugina
Şi negura deasă din cerul privirii
Şi pune-mi pe actul renaşterii mele
Pecetea iubirii.

Apoi, când întreaga poveste e spusă,
Ţărâna pământului dă-o-n ulcele
S-ontoarcă olarul, iar sufletul, liber,
Aruncă-l la stele.“
(Invocare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 53).

Ne mărginim, la acestea zise, în legătură cu poezia autorului Dragoş Ceahoreanu, o poezie metonimică, sinecdotică, un loc comun al contrariilor, definită printr-o superbă metaforă, de autorul însuşi: „Cu poezia mea – ghem de cuvinte-„ (Timpul /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 77).
Proza domnului Dragoş Ceahoreanu este una poetizantă. Spunem aceata referindu-ne la romanul domniei sale intitulat „Octavian“ (Arad, Ed.: Mirador, 2009) – pe care însă autorul îl clasifică din modestie ca fiind: „nişte povestiri“.
În dezvoltarea romanului abordează, de data această în proză, aceleaşi nelinişti, aceleaşi întrebări, căutând aceleaşi răspunsuri ca şi în poezie.
Şi utilizând, uneori, aceleaşi mijloace:
„lăsând deschise porţile sufletului pentru noi impresii, ochii deschişi pentru noi privelişti.“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 7);
„Ochi mari, întunecoşi şi adânci, ca două ferestre prin care puteai pătrunde în suflet.“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 8);
„tristeţi înţepătoare de ţânţari“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 11);
„să aprind fără să mă las atins de foc“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 12);
„În botetul de foc al soarelui pe înălţimi, în baia de umbre a codrilor, în simfonia murmurului de ape am să-mi purific sufletul, inima, mintea, şi am să încerc să învăţ ce este dragostea şi ce este Dumnezeu.“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 15);
Tot în romanul „Octavian“ întâlnim şi o „ars poetica“, o reiterare a temei „a fi sau a nu fi poet“:
„- Dar eu nu sunt poet...
- Totuşi scrii poezii... (...)
- În general, nu-mi place nici un fel de titlu...“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 18).
Şi din nou o revenire la mijloacele poeziei:
„Se uita cu nostalgie la cerul de leşie, care se târa pe dealuri, aluneca în văi, se zdrenţuia de crestele ascuţite.“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 26);
„Îndată are să spintece soarele pânza aceasta cenuşie“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 26);
„După o săptămână de ceaţă, soarele a repezit printre nori prima suliţă de foc şi a început să topească zăpada. Se desprindeau, fâşie cu fâşie, covoarele albe şi lunecau la vale descoperind limbi negre de pământ jilav şi aburind în soare“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 63);
„Gânduri vin în minte ca stolui negre de corbi croncănitori peste un pustiu semănat cu cadavre“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 74).
Constant cu sine însuşi, prozatorul, de această dată, Dragoş Ceahoreanu, nu admite un final fericit poveştii lui Octavian, aşa cum am fi tentaţi să crede până l final, ci îl răpune tragic, chiar în finalul romanului:
„Bombardamentul se înteţi iar. (...) O sută de paşi îi mai despărţeau de pădure... cinzeci... zece... un pas... (...) Printre buze i se prelise o şuviţă caldă şi sărată, purtând singurele cuvinte pe care le mai putea rosti: - Laura, copilul... Leşină, strângând în pumn ţărână amestecată cu sânge...“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 87).
De fapt, în urma parcurgerii romanului, ne face plăcere să credem că Octavian este, de fapt şi de drept, Dragoş. Desigur că întru suveranitatea sa de scriitor, de demiurg al universului creat prin proza sa, îşi rezervă un sfârşit spectaculos, spectacular, de tragedie greacă, de catharsis universal şi de clarificare individuală a sensurilor existenţiale.
În încheierea prezentei recenzii, recunoaştem, la adresa modului în care l-am experientat pe autorul, de proză şi poezie, Dragoş Ceahoreanu, că nu l-am parcurs uşor. Ni s-au transmis: zbuciumul, suferinţa, sentimentul acut al pustiirii sufleteşti şi al luptei continue pentru a crede în ceva salvator...
Încheiem cu conştiinţa faptului de a nu fi abordat toate aspectele acestei foarte complexe scriituri şi trăiri artistice ale lui Dragoş Ceahoreanu, citând, parţial, ceea ce noi am numit: „Ars Unica“...:
„E inima mea un grăunte de carne
Şi-un picur de sânge în care a vrut
Nedreptul, perfidul destin să răstoarne
Un munte de griji de la bun început.

E ochiul fereastră cu gene perdele
În umbra cărora, în taină, visez
Cu gând călător pe cărare de stele...
Urechea – o scoică golită de miez

În care să-şi cânte oceanul povestea,
iar viaţa pârâu şerpuind printre stânci;
Amestec haotic de toate acestea,
Mănunchi de lumini şi de umbre adânci.

...

Dar Domnul răspunsul ni-l dă cu povaţă
Ca sufletul cărnii să nu-l zălogim.
De vrem să avem o speranţă de viaţă
Noi trupul pe suflet să ni-l răstignim.“
(Sinteză / Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor: Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2007, pg. 209).
Vă mulţumim, domnule Dragoş Ceahoreanu, pentru scriitura dezvăluitoare şi dăruitoare de suflet, cu care ne-aţi împărtăţit!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu