Recenzia unei erezii

Simbolul pierdut – Dan Brown

- O otrăvire publică prin mistificarea şi pervertirea unor simboluri –

Notă: autorul prezentei recenzii a parcurs cu teamă şi cu senzaţia că este părtaş la o erezie 78 de pagini din cartea a cărei descriere CIP a Bibliotecii Naţionale este „Simbolul pierdut / Dan Brown; trad. : Adriana Bădescu – Bucureşti: RAO Internaţional Publishing Company, 2009”.

Am început cercetarea cărţii „Simbolul pierdut” al lui Dan Brown la îndemnul unul prieten la care ţin mult şi pe care-l respect la fel de mult. El m-a asigurat că, faţă de cărţile anterioare ale autorului, aceasta nu este legată de religie.
Drept să vă spun, încercam să decelez prin studiul meu care sunt cele mai evidenţe mijloace, unele pe care desigur să le pot înţelege eu, prin care Dan Brown, în afară de susţinerea publicitară evidentă, are atâta succes în relaţia sa cu cititorii.
Am fost captivat încă din primele rânduri datorită deschiderii în ritm alert a subiectelor, ca să nu mai vorbim că autorul deschide, prin procedeul „povestire în povestire”, sau altfel numit „ramă”, nu mai puţin de trei planuri ale intrigii, pe care le la dezvolta ulterior într-un fel pe care l-aş numi telenovelistic, întrerupând pe rând curgerea povestirii, în momentele culminante.
Toate întâmplările de factură de roman poliţist au loc ori în alergare, autorul precizând obsesiv faptul că au mai rămas cinci minute, sau trei, sau un minut. Apoi, ce să mai vorbim despre loviturile de teatru, răsturnările de situaţie.
La toate acestea adăugaţi aura de mister în care au loc toate evenimentele, toate întâmplările şi coborârea misterului în stradă prin intermezzo-urile în viaţa de zi cu zi a unor personaje.
Ca şi la Agatha Christie, Brown utilizează multe personaje pentru a crea efectul hipnotic rezultat din neputinţa creierului omenesc de a urmări mai multe de nouă personaje diferite.
Frazele sunt ca şi cele ale J.K. Rowling, scurte. Brown utilizează preponderent propoziţiile. Doar rar, o dată, maxim de două ori pe pagină, dar de cele mai multe ori deloc, utilizează fraze mai lungi, formate din câteva propoziţii, mai ales când realizează scurte descrieri. Acestea dau impresia că lasă un spaţiu de „odihnă” creierului, pentru a nu-l pierde din vraja cu care l-a subjugat.
Firul călăuzitor, care este sugerat încă din primele pagini, este lucrul „acela” care stă îngropat „acolo, undeva”. Şi care poate că a dat titlul cărţii. Simbolul „acela” pierdut, care vine din negura vremurilor, în care Sfântul Graal este un nimic…
Un element de noutate pentru mine a fost utilizarea ghilimelelor pentru a reda gândurile personajelor, procedeu care credem că scuteşte scriitorul de utilizarea alocuţiunilor de legătură.
De asemenea am remarcat că, din punct de vedere retoric, utilizează un fel special al caligramei: pentru a trece la un plan diferit al povestirii în ramă, autorul lasă un spaţiu de un rând liber.
Romanul este unul de ficţiune, care pentru a rămâne verosimil utilizează, deşi de cele mai multe ori tendenţios, unele elemente de adevăr.
Pentru crearea atmosferei de mistic, de ocult, descrierile sale cele mai frecvente sunt ale unor clădiri vechi, întunecate, monumentale; tot aşa, de cele mai multe ori dialogurile se petrec în şoaptă – aceasta ne face parcă să „ascultăm” şi mai atenţi cele pe care le citim…

Unele consideraţii făcute de domnul Langdom, profesorul de simbolistică, m-au făcut să zâmbesc, dar vă asigur că nu cu charientism, ci cu multă ironie. Reacţia mea se datorează probabil faptului că mi-a fost deranjat simţul penibilului. Parafrazându-l pe Petre Ţuţea, sentimentul de jenă la adresa subiectului acesta mi-a fost creat tocmai de prea multa sârguinţă cu care Dan Brown încearcă să-l justifice.
Cum altfel poţi să te poziţionezi în faţa galeşelor referiri la dragii de masoni, ale căror acţiuni autorul, prin spusele personajului Brown-ian sunt numai lapte, dezinteres şi miere. Ca şi ceva teatru…
Acum, ca să reiterăm, cu o oarecare îndoială desigur, o temă favorită a celor subjugaţi de teoria conspiraţiei (la fel de păguboasă ca şi apologia bunelor intenţii al mistificatorilor…), nu prea poţi scrie despre masoni şi masonerie, fără a fi ales, selectat, lăsat să faci lucrul acesta. Sau, ca să fim cât se poate de obiectivi, nu poţi lansa best sellere de nivel mondial, care să-i înjure!...
Şi chiar aşa, până la urmă de ce clivează Dan Brown în sensul toaletării imaginii masonilor dacă nu este nevoie de aşa ceva. Este aceasta doar un gest gratuit?!...
Chiar din debutul povestirii am fost atras de elementele ce fac referire al epoci medievale sau chiar mai vechi, şi mă întrebam, căci la Dan Brown nimic nu este lăsat la voia întâmplării, ce se urmăreşte prin amestecul acesta de vechi şi - aşa cum urma să constat - foarte nou… Asupra acestui aspect am conchis că urmăreşte sugerarea existenţei unor „adevăruri” perene, izvorâte din negura vremurilor, anterioare şi posterioare Lui Iisus Hristos. Tocmai pentru a-L discredita, aşa cum a făcut-o în toate cărţile sale. Şi sper că voi reuşi să argumentez destul de clar această concluzie generală asupra cărţii, prin cele ce vor urma.
Am fost foarte nedumerit de satisfacţia maliţioasă şi jucăuşă cu care, prin intermediul aceluiaşi domn Langdon (nume ce în traducere liberă înseamnă cunoscător, specialist în ceva de demult; lang = demult, cândva, frumoasele vremuri de altă dată, iar don = expert, cunoscător, specialist, membru al unui consiliu), la sfârşitul paginii 41 şi începutul paginii 42, arată că femeile sunt excluse din rândurile masonilor. Că pentru ele s-a creat ceva separat, numit Steaua Sudului.
Acum, că este vorba de misoginism, mai treacă-meargă. Dar avem aici de-a face cu captarea atenţiei şi acordului celor cu păreri asemănătoare.
Aşa cum şi în restul scriiturii, Brown are aceleaşi intenţii. Să ne aburească cu ceva mistere, să creeze legende care au oareş’care sâmbure de adevăr şi-apoi să ne aducă, utilizând, şiretul de el, tendinţa psihologică de a dezvolta raţionamente justificative pornind de la unele locuri comune, la care se adaugă spaţii gri sau chiar „mistere” ocultate cu totul…
Cei care „urăsc” – am spune mai mult sau mai puţin – femeile, sau cei care le desconsideră cât de puţin, vor găsi un motiv de satisfacţie în rândurile lui Brown şi vor accepta cu uşurinţă şi restul cărţii.
Ca şi cei care cad în prăpastia antisemitismului şi care, la rândul lor, vor găsi sugerate legături „suspecte” între textele religioase evreieşti şi masonerie, etc.
Dar mi se pare lipsit de respect modul în care autorul încheie problema femeilor. Pur şi simplu trece mai departe încercând să lase impresia că a rezolvat-o.
O altă încercare de a-şi atrage scriitori este exploatarea apetitului pentru oroare, pentru groază, al consumatorilor de filme şi cărţi de gen. În acest sens dezvoltă cu lux de amănunte episodul „,mâinii tăiate” (pg. 50).
În acest pasaj am întâlni o interesantă figură retorică, despre care am putea spune oarecum descriptiv că este un ingambament în proză, combinat cu o perifrază, ce accentuează efectul de groază generat de elipsă:
„(…) să pară aproape…
Precum pielea adevărată.” (pg. 50).
Utilizarea numelor evreieşti şi a altor diferite repere legate de iudei şi de iudaism nu are decât un rol decorativ, uneori chiar peiorativ.
Utilizarea unor nume precum Mal’akh vrea să sugereze că „secretele” ar fi cumva legate de civilizaţia egipteană.
Utilizarea numelor generice de tipul: „Platforma udă”, „Platforma trei” sunt elemente din partea cărora se doreşte accentuarea mistificării.
Noetica, pretextul noeticii, s-ar dori un element de justificare „ştiinţifică” a ereziei… prin jonglarea cu noţiuni de felul: „zgomotul alb”, „radiaţia cerebrală”, „emisiile de gânduri” (pg. 54).
La acestea toate alătură expresii de-a dreptul apocaliptice de genul: „Descoperiri care aveau să zdruncine întregi paradigme ale gândirii” (desigur fără a preciza care sunt aceste descoperiri, dar sugerând în context că paradigmele gândiri care vor fi zdruncinate sunt poate legate de învăţătura creştină…).
Se încearcă de asemenea o manipulare a semidocţilor religioşi prin pastişe de felul: „Dovedeşte-mi credinţa în cele nevăzute!” (pg. 54).
Brown vrea să-i ducă în rătăcire nu pe proşti, ci pe cei inteligenţi. Cei care vor să creeze debuşee raţionale în credinţele lor. Vor să cunoască „ştiinţific” ceea ce li se cere să descopere prin credinţă…
Autorul rămâne permanent în zona gri, la limitele ereziei, sugerată permanent, pe care uneori, le trece mai mult sau mai puţin discret, la apostatul clar exprimat.
Induce de asemenea false citări, false parafraze, preluate după cele în uz şi pervertite, cum ar fi: „La fel ca sus aşa şi jos.” (pg. 49).
Ni se vorbeşte pe la pagina 61 despre o aşa-zisă Renaştere, care ar trebui să fie o ridicare împotriva credinţelor de astăzi. Revine la pagina 67 reluând obsesiv: „Ne-am născut într-o epocă minunată. Schimbarea este iminentă”.
Ca o concluzie, Dan Brown este un scriitor plin de talent, care are resurse mari, dar pe care, din dorinţa de a câştiga, le utilizează pentru a se lupta cu Iisus Hristos (numai scrierea unor astfel de consideraţii ne sperie…) şi pentru a-i sminti şi pe alţii cu erezia lui.
Iată una dintre căile în care se împlineşte ceea ce s-a zis: „urâciunea pustiirii pusă la loc de cinste.”