Simbolul pierdut – Dan Brown
- O otrăvire publică prin mistificarea şi pervertirea unor simboluri –
Notă: autorul prezentei recenzii a parcurs cu teamă şi cu senzaţia că este părtaş la o erezie 78 de pagini din cartea a cărei descriere CIP a Bibliotecii Naţionale este „Simbolul pierdut / Dan Brown; trad. : Adriana Bădescu – Bucureşti: RAO Internaţional Publishing Company, 2009”.
Am început cercetarea cărţii „Simbolul pierdut” al lui Dan Brown la îndemnul unul prieten la care ţin mult şi pe care-l respect la fel de mult. El m-a asigurat că, faţă de cărţile anterioare ale autorului, aceasta nu este legată de religie.
Drept să vă spun, încercam să decelez prin studiul meu care sunt cele mai evidenţe mijloace, unele pe care desigur să le pot înţelege eu, prin care Dan Brown, în afară de susţinerea publicitară evidentă, are atâta succes în relaţia sa cu cititorii.
Am fost captivat încă din primele rânduri datorită deschiderii în ritm alert a subiectelor, ca să nu mai vorbim că autorul deschide, prin procedeul „povestire în povestire”, sau altfel numit „ramă”, nu mai puţin de trei planuri ale intrigii, pe care le la dezvolta ulterior într-un fel pe care l-aş numi telenovelistic, întrerupând pe rând curgerea povestirii, în momentele culminante.
Toate întâmplările de factură de roman poliţist au loc ori în alergare, autorul precizând obsesiv faptul că au mai rămas cinci minute, sau trei, sau un minut. Apoi, ce să mai vorbim despre loviturile de teatru, răsturnările de situaţie.
La toate acestea adăugaţi aura de mister în care au loc toate evenimentele, toate întâmplările şi coborârea misterului în stradă prin intermezzo-urile în viaţa de zi cu zi a unor personaje.
Ca şi la Agatha Christie, Brown utilizează multe personaje pentru a crea efectul hipnotic rezultat din neputinţa creierului omenesc de a urmări mai multe de nouă personaje diferite.
Frazele sunt ca şi cele ale J.K. Rowling, scurte. Brown utilizează preponderent propoziţiile. Doar rar, o dată, maxim de două ori pe pagină, dar de cele mai multe ori deloc, utilizează fraze mai lungi, formate din câteva propoziţii, mai ales când realizează scurte descrieri. Acestea dau impresia că lasă un spaţiu de „odihnă” creierului, pentru a nu-l pierde din vraja cu care l-a subjugat.
Firul călăuzitor, care este sugerat încă din primele pagini, este lucrul „acela” care stă îngropat „acolo, undeva”. Şi care poate că a dat titlul cărţii. Simbolul „acela” pierdut, care vine din negura vremurilor, în care Sfântul Graal este un nimic…
Un element de noutate pentru mine a fost utilizarea ghilimelelor pentru a reda gândurile personajelor, procedeu care credem că scuteşte scriitorul de utilizarea alocuţiunilor de legătură.
De asemenea am remarcat că, din punct de vedere retoric, utilizează un fel special al caligramei: pentru a trece la un plan diferit al povestirii în ramă, autorul lasă un spaţiu de un rând liber.
Romanul este unul de ficţiune, care pentru a rămâne verosimil utilizează, deşi de cele mai multe ori tendenţios, unele elemente de adevăr.
Pentru crearea atmosferei de mistic, de ocult, descrierile sale cele mai frecvente sunt ale unor clădiri vechi, întunecate, monumentale; tot aşa, de cele mai multe ori dialogurile se petrec în şoaptă – aceasta ne face parcă să „ascultăm” şi mai atenţi cele pe care le citim…
Unele consideraţii făcute de domnul Langdom, profesorul de simbolistică, m-au făcut să zâmbesc, dar vă asigur că nu cu charientism, ci cu multă ironie. Reacţia mea se datorează probabil faptului că mi-a fost deranjat simţul penibilului. Parafrazându-l pe Petre Ţuţea, sentimentul de jenă la adresa subiectului acesta mi-a fost creat tocmai de prea multa sârguinţă cu care Dan Brown încearcă să-l justifice.
Cum altfel poţi să te poziţionezi în faţa galeşelor referiri la dragii de masoni, ale căror acţiuni autorul, prin spusele personajului Brown-ian sunt numai lapte, dezinteres şi miere. Ca şi ceva teatru…
Acum, ca să reiterăm, cu o oarecare îndoială desigur, o temă favorită a celor subjugaţi de teoria conspiraţiei (la fel de păguboasă ca şi apologia bunelor intenţii al mistificatorilor…), nu prea poţi scrie despre masoni şi masonerie, fără a fi ales, selectat, lăsat să faci lucrul acesta. Sau, ca să fim cât se poate de obiectivi, nu poţi lansa best sellere de nivel mondial, care să-i înjure!...
Şi chiar aşa, până la urmă de ce clivează Dan Brown în sensul toaletării imaginii masonilor dacă nu este nevoie de aşa ceva. Este aceasta doar un gest gratuit?!...
Chiar din debutul povestirii am fost atras de elementele ce fac referire al epoci medievale sau chiar mai vechi, şi mă întrebam, căci la Dan Brown nimic nu este lăsat la voia întâmplării, ce se urmăreşte prin amestecul acesta de vechi şi - aşa cum urma să constat - foarte nou… Asupra acestui aspect am conchis că urmăreşte sugerarea existenţei unor „adevăruri” perene, izvorâte din negura vremurilor, anterioare şi posterioare Lui Iisus Hristos. Tocmai pentru a-L discredita, aşa cum a făcut-o în toate cărţile sale. Şi sper că voi reuşi să argumentez destul de clar această concluzie generală asupra cărţii, prin cele ce vor urma.
Am fost foarte nedumerit de satisfacţia maliţioasă şi jucăuşă cu care, prin intermediul aceluiaşi domn Langdon (nume ce în traducere liberă înseamnă cunoscător, specialist în ceva de demult; lang = demult, cândva, frumoasele vremuri de altă dată, iar don = expert, cunoscător, specialist, membru al unui consiliu), la sfârşitul paginii 41 şi începutul paginii 42, arată că femeile sunt excluse din rândurile masonilor. Că pentru ele s-a creat ceva separat, numit Steaua Sudului.
Acum, că este vorba de misoginism, mai treacă-meargă. Dar avem aici de-a face cu captarea atenţiei şi acordului celor cu păreri asemănătoare.
Aşa cum şi în restul scriiturii, Brown are aceleaşi intenţii. Să ne aburească cu ceva mistere, să creeze legende care au oareş’care sâmbure de adevăr şi-apoi să ne aducă, utilizând, şiretul de el, tendinţa psihologică de a dezvolta raţionamente justificative pornind de la unele locuri comune, la care se adaugă spaţii gri sau chiar „mistere” ocultate cu totul…
Cei care „urăsc” – am spune mai mult sau mai puţin – femeile, sau cei care le desconsideră cât de puţin, vor găsi un motiv de satisfacţie în rândurile lui Brown şi vor accepta cu uşurinţă şi restul cărţii.
Ca şi cei care cad în prăpastia antisemitismului şi care, la rândul lor, vor găsi sugerate legături „suspecte” între textele religioase evreieşti şi masonerie, etc.
Dar mi se pare lipsit de respect modul în care autorul încheie problema femeilor. Pur şi simplu trece mai departe încercând să lase impresia că a rezolvat-o.
O altă încercare de a-şi atrage scriitori este exploatarea apetitului pentru oroare, pentru groază, al consumatorilor de filme şi cărţi de gen. În acest sens dezvoltă cu lux de amănunte episodul „,mâinii tăiate” (pg. 50).
În acest pasaj am întâlni o interesantă figură retorică, despre care am putea spune oarecum descriptiv că este un ingambament în proză, combinat cu o perifrază, ce accentuează efectul de groază generat de elipsă:
„(…) să pară aproape…
Precum pielea adevărată.” (pg. 50).
Utilizarea numelor evreieşti şi a altor diferite repere legate de iudei şi de iudaism nu are decât un rol decorativ, uneori chiar peiorativ.
Utilizarea unor nume precum Mal’akh vrea să sugereze că „secretele” ar fi cumva legate de civilizaţia egipteană.
Utilizarea numelor generice de tipul: „Platforma udă”, „Platforma trei” sunt elemente din partea cărora se doreşte accentuarea mistificării.
Noetica, pretextul noeticii, s-ar dori un element de justificare „ştiinţifică” a ereziei… prin jonglarea cu noţiuni de felul: „zgomotul alb”, „radiaţia cerebrală”, „emisiile de gânduri” (pg. 54).
La acestea toate alătură expresii de-a dreptul apocaliptice de genul: „Descoperiri care aveau să zdruncine întregi paradigme ale gândirii” (desigur fără a preciza care sunt aceste descoperiri, dar sugerând în context că paradigmele gândiri care vor fi zdruncinate sunt poate legate de învăţătura creştină…).
Se încearcă de asemenea o manipulare a semidocţilor religioşi prin pastişe de felul: „Dovedeşte-mi credinţa în cele nevăzute!” (pg. 54).
Brown vrea să-i ducă în rătăcire nu pe proşti, ci pe cei inteligenţi. Cei care vor să creeze debuşee raţionale în credinţele lor. Vor să cunoască „ştiinţific” ceea ce li se cere să descopere prin credinţă…
Autorul rămâne permanent în zona gri, la limitele ereziei, sugerată permanent, pe care uneori, le trece mai mult sau mai puţin discret, la apostatul clar exprimat.
Induce de asemenea false citări, false parafraze, preluate după cele în uz şi pervertite, cum ar fi: „La fel ca sus aşa şi jos.” (pg. 49).
Ni se vorbeşte pe la pagina 61 despre o aşa-zisă Renaştere, care ar trebui să fie o ridicare împotriva credinţelor de astăzi. Revine la pagina 67 reluând obsesiv: „Ne-am născut într-o epocă minunată. Schimbarea este iminentă”.
Ca o concluzie, Dan Brown este un scriitor plin de talent, care are resurse mari, dar pe care, din dorinţa de a câştiga, le utilizează pentru a se lupta cu Iisus Hristos (numai scrierea unor astfel de consideraţii ne sperie…) şi pentru a-i sminti şi pe alţii cu erezia lui.
Iată una dintre căile în care se împlineşte ceea ce s-a zis: „urâciunea pustiirii pusă la loc de cinste.”
miercuri, 30 decembrie 2009
luni, 28 decembrie 2009
20 de ani in Siberia - recenzie la cartea eroinei Anita Nandris - Cudla eroina a dacilor bucovineni care a supravietuit deportarii in Siberia
Vinovată de Dragoste, de vrednicie şi de omenie – condamnată la 20 de ani de foame, de frig, de boală: Aniţa Nandriş–Cudla
- suferinţele martirei neamului dacilor bucovineni, Aniţa Nandriş Cudla, de prin părţile Buvocinei, din satul Mahala, din împrejurimile Cernăuţilor, din zona Ceahorului, Ostriţei, Sadagurei (toate nume dace de localităţi, asemenei Sadagura-ei care în subcarpaţii Orăştiei este Gurasada, ş.a.) -
Printr-o întâmplare, ne-a fost îngăduit să citim cartea: „20 de ani în Siberia / Destin bucovinean“ apărută la Editura Humanitas, Bucureşti, în anul 1991, după un manuscris al bucovinencei Aniţa Nandriş – Cudla, care a fost ridicată fără vină, împreună cu cei trei copii minori ai ei şi dusă în pustietatea Siberiei, a „Severului“ îndepărtat, pentru a munci până la exterminare, în lagărele stalinismului rus.
În primul rând vom remarca faptul că Hrusciov a încearcat dezicerea de Stalin, aşa cu acesta s-a dezis de Lenin şi Troţki şi de ai lor, aşa cum Gorbaciov s-a delimitat de faptele înaintaşilor conducători, prin declararea Perestroikăi... Nimic nu ar fi fost posibil pentru un singur om! Totul a fost posibil pentru popoarele prostite de elitele lor care au muşcat până la sânge din carnea altor popoare. Iar în cazul sovieticilor, chiar din sufletele propriilor popoare.
Nu vom putea uita imaginile în care o pionieră sovietică era copleşită cu cadouri pentru că-şi turnase la miliţie proprii părinţi, care furaseră de pe câmpurile ce odată fuseseră ale lor ceva porumb, pentru a o hrăni pe ea şi pe fraţii ei cărora nu avea să le dea nimic de mâncare...
Auzim la sărbătorile Bisericii Ortodoxe Române despre martiri şi despre jertfa lor. Unora li se arată locul supliciului... Altora li se spune pe scurt povestea martirizării... Cu greu sunt canonizaţi, de bisericile creştine, în urma unor cercetări amănunţite, sfinţi mai vechi sau mai noi.
Nu avem măsurile necesare pentru a cuvânta despre Aniţa Nandriş – Cudla, despre lupta ei întru credinţă cu criminalii şi cu epoca criminală în care a trăit. Tot ce putem arăta spre iertarea noastră, spre certitudinea cititorului acestor umile rânduri, este că am lăcrimat citind cuvintele eroinei acesteia sfinte a neamului dac...
La o scară aproape neînsemnată am trăit o neînsemnată viaţă asemănătoare. Am luat viaţa de la zero, fără un ajutor... Dar dânsa a trecut prin aceasta de trei ori! Dacă ar fi să amintim numai de ridicarea unui rost... Ce să mai spunen de faptul că de două ori şi-a pierdut toate rosturile... soţul... mama... a fost înstrăinată de toţi ai ei...
Desigur, prin manifestarea instinctului de conservare, noi cei de acum, majoritatea noastră, vrem să uităm, să ignorăm, să nu înţelegem că viaţa Aniţei este viaţa noastră, că suferinţa ei ei este suferinţa neamului din care ne tragem. Ni se pare că uitarea noastră, ignoranţa noastră îi face pe călăii de atunci, onorabilii de azi (oferindu-ne argumentele împăcării cu ei şi a liniştirii laşităţii noastre)... Că imperiile de atunci, la marginile cărora românii–daci s-au aflat mereu, sunt acum nişte mironosiţe, campioane ale apărării drepturilor omului.
Dinspre partea noastră, credem că doar ideologiile se schimbă, dar conducătorii imperiilor de orice fel sunt cei care perpetuează o singură doctrină emergentă tuturor elitelor: conducătorii vor da orice maselor dacă acestea li se vor supune.
O primă concluzie care se cristalizează este aceea că textul Aniţei este un compendiu de regionalisme şi arhaisme bucovinene – ce altceva deci decât un compendiu de cuvinte dacice...
Suntem avertizaţi de la început că nu este vorba de literatură. Autorul acestei consideraţii este doctorul Ghorghe Nandriş, cel care supune atenţiei omului de cultură Gariel Liiceanu manuscrisul Aniţei. Noi ne vedem obligaţi să contrazicem cu dragoste bunele intenţii ale doctorului Nandriş. Manuscrisul despre care facem vorbire este un sumum al literaturii. Unii nasc micropoeme, alţii macropoeme, alţii romane fluviu, alţii proză scurtă; unii respiră realism, alţii aspiră la constructivism; fraţilor, dragilor: Aniţa a născut o bucată de adevăr ca un coltuc de pâine; înmiresmat, cu plăcere de mâncat, în multe gânduri de digerat. Aniţa este una dintre mamele care dau naştere manei spirituale...
Una dintre întrebările cărora suntem nevrednici a răspunde este urmtăoarea: „Trebuie să judecăm pe călăii secerători de destine (nu neapărat omorâtori de trup...) care puneau în aplicare ordinele stăpânirilor?“ Nu ne este dat a cunoaşte decât acest răpuns, care ne ridică şi mai multe întrebări: „Moscalii sunt la fel de vinovaţi ca şi aztecii, incâaşii, romanii, turcii, spaniolii, portughezii, olandezii, francezii, englezii, germanii, polonezii, austro-ungarii, americanii – adică ca toţi făcătorii de imperii, care au umilit, torturat şi ucis oameni pentru a-şi exercita puterea: chinuind, torturând, jefuind, omorând, distrugând culturi şi popoare…
Întrebarea capitală ce se naşte este dacă individualităţile noastre ar fi făcut parte din acele aparate criminale, noi ce-am fi făcut?!...
Cel mai probabil poate că, din cauza îndoctrinării, a lipsei de informare, a necunoaşterii unei alte realităţi, am fi devenit – cu durere în suflet spun asta – călăi ai fiinţelor nenorocoase de felul Aniţei!
Cum să fii dizident dacă nu cunoşti dizidenţa. Dacă din ceea ce ştii dizidenţii sunt duşmanii poporului iar călăii poporului tău sunt „tătucii„ şi „mămucele“ celor pe care-i osândeau la suferinţe de nesuportat şi la moarte. Speranţa dumneaei este cuvântul lui Dumnezeu, speranţa domniei sale este Iisus Hristos! Cuvântul acestei femei se face auzit, dincolo de suferinţa ei! Dincolo de propria ei moarte! Aceasta este lupta care trebuie luptată. Prin cuvânt!!!
Cât de mare trebuie să fi fost suferinţa dar şi puterea unei femei care spunea despre cei care sufereau odată cu ea. „Care mai avia putere bocea (…)“Pg. 54.
NU credem că va dăuna porofilului unui popor recunoaşterea existenţei printre cei aflaţi ca fraţii a unor cozi de topor, a uno călăi de acelaşi neam: „Vedeai nişte hoaţă dă femei sau fete, Dumnezeu le ştie (…)“ răutatea celui rău se petrece cu complicitatea noastră. El nu ar putea face nimic fără a ne avea complici. Iată aceste femei sau fete, bucovinence, care furau din casele acelor bucovineni care fuseseră ridicaţi din ordinul muscalilor.“ Pg. 55. – Dar noi toţi suntem aşa: oameni sspuşi păcatului. Mult mai vinovaţi sunt cei care nasc cuvântul cel ce va naşte călăi ce vor ucide pe cei nevinovaţi.
Siferinţa Aniţei creşte până la insuportabil. Parcă urmează o şcoală de a suferi. La început, în timpul primului război mondial, austriecii şi uscalii, unii mai „legali“ alţii multa mai „ fărădelege“ trec peste satele şi comunele acestor daci – bucovineni şi tâle tulbură căile dprete ale fiinţării lor.
Vine apoi ceasul cel rău al plecării în surghiun, în deportare, cu un tren de vite, spre necunoscut: „A deschis un vagon de acelia, în care era destulă lume, şi m-a ticsit şi pe mine acolo cu copii. În urma mea a trântit uşa şi a închis-o.“ Pg. 58.
Ne copleşeşte sentimentul însingurării, chiar şi aşa, din spatele „televizorului“ şi de la depărtarea unei ţări intrate în Uniunea Europeană şi în NATO, a unui popor care crede că nimic rău nu i se mai poate întâmpla şi deci, nici nu mai prea are rost să se „aprere“ împotriva nimănui...
Şi-apoi, ce făceau omaneii locurilor acelora, chiar în timpul primului război mondial. Ei încercau să trăiască aşa cum făceau de pe vremea tracilor: Oamenii merg la câmp, între două fromturi, cel rusesc şi cel austriac… Pe la urechile lor şuieră gloanţele. Prin pereţii şi ferestrele caselor lor trec gloanţele. Casele le sunt doborâte de obuze. Iar ai continuă riturile cele ancestrale ale sapei, coasei, recoltării. Kafka este mic copil… Realitatea este mult mai mare.
Care este vina dacilor liberi bucovineni?! Numai aceea de a se fi aflat la marginea imperiului sovietic, în calea cotropitorilor moscali. Şi mai este ceva care trancende în apiritual: o endinţă mereu actuală de a lichida poporul dac. Acum prin corupţie şi pervertirea valorilor. Pe vremea comunismului prin înregimentare, eliminarea valorilor, inocularea fricii. Pe vremea fanarioţilor prin generalizarea – ca azi – a corupţiei, ciubuculoui, şpăgii… Credinţa noastră, scăparea noastră şi jertfa noastră, unt acelea care mărturisesc faptul că nimic nu se produce dacă nu vrea Dumnezeu!!!
Căci, de unde au apărut aceşti călăi ai dacilor - romanii, popoarele migratoare, ruşii - dacă nu din tenebrele celui rău. Stalin – georgianul care se dădea drept rus, Ceauşoglu – ţiganul tătar care şi-a construit o biografie de român. Alţii (...) şi alţii... A fos ucisă floarea poporului dac prin uciderea voievozilor lui: de văzut în istorie… Traian, cel mai mare Iuda al poporului dac...
Însă, ninemi nu rezistă fără ajutorul Domnului în temniţele şi camerele de tortură; dar dacă suferinţa este pentru Slava Sa, nu va fi învinsă de nicio muncă!…
Cât de mult frumos tragic şi câtă smerenie, dar şi câtă autenticitate dacă găsim în cuvintele Aniţei: „...cu bucăţica de pîne care ne-o da împăcam foamia şi mutam zilele de azi pe mîne“ p 68; „... am căzut şi noi printre aceia“ p 71; „...să pîrdosîm oleacă“ p 75; „...tăiau aşa cum să zîcia pe la noi praştiu, copaci aşa ca piciorul de gros“ p 76.
Fraţilor, câţi dintre noi cunoaştem foamea. Nu aia de câteva zeci de minute până ne serveşte chelnerul la restaurant. Sau aia dintre momentul întreruperii vizionării unui film, fie el şi telenovelă, şi apucarea de prin frigidere a unor gustări care ar fi foat de ajuns câteva săptămâni celor deportaţi... Ci, foamea aia căreia nu aveai ce să-i dai ca să se stingă! Foamea aceia care dura zile, luni, şi ani. Foamea aia care le cosnuma trupurile şi le aducea slăbiciunea morţii.
Mai adăugaţi la aceasta frigul, goliciunea, munca istovitoare nu pentru a construi ceva şi chitită pentru a vă extermina! Şi boala. Şi lipsa medicamentelor... Lipsa unui acoperiş sau a unui pat amărât, din câteva scânduri negeluite...
Şi frica!... cea de toate zilele!
Cum s-ar fi putut supravieţui unui astfel de calvar?!... Doar sfinţenia Aniţei şi ajutorul Domnului i-au putut scoate de acolo...
„Dar după acelia două înghiţituri de pîne, aşa de tare ceria stomacu mîncare, că aşa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vîr în gură, să închit, nu mi s-ar astâmpăra foamea.“ P 76
Cât de mare trebuie să fi fost suferinţa şi însingurarea Aniţei, când, bolnavă de tifos, conştientă în durerea ei, trăia cele arătate prin cuvintele:
„Eu m-am luptat cu durerile toată noaptea, dar nu am stingherit din somn pe nime, căci nu avea ce să-mi deie nici un ajutor nime.“ P 77
„... dormeau sărmanii (copii ei, pe care simţea că-i va lăsa singuri...) gribuiţi de foame şi de frig“ p 78
„... în zaria focului îşi achipuia fiecare bulendrile de îmbrăcat, de încălţat.“ (pipăia) p 78
Apoi, scăpată ca prin minune de moartea prin boală, trece din nou în front la lupta cu condiţiile inumane de acolo, din lagăr:
„... la sfârşitu lui mai, începutul lui iunie, a început să se sfarme ghiaţa pe apă.“ P 83
„...ne-am vîrgolit aşa până a venit ciasul de sculare.“ P 86
„Mai rupeai un peşte şi-l mîncai, nu întrebai dacă e prăjit sau fiert, numai să împaci stomacu“ p 86.
Cea mai tare dintre toate trăirile, dintre toate suferinţele, era frica. Iată cum o descrie Aniţa: „Am fost tare apăsaţi, nu putiai să deschizi gura să spui un cuvînt, că nu poţi sau că îţi trebuie ceva. Dacă vra cineva să se răzbune pe tine, să-ţi facă rău, mergia la miliţie şi spunia că cutare a vorbit că nu-i bine, n-are ce mînca, n-are cu ce să se îmbrace, a vorbit de mizeri în care se afla, acela era contra statului. Dar poate că nu ştia nici cu spatele nimic, n-a vorbit nimic, dar avia un duşman şi vra să-i facă rău. Venia pe neaşteptate şi-l lua, fără să-l cheme la cercetări ca să dovedească că-i adevărat ceia ce a fost pîrît sau nu. Lumea era aşia de plină de frică, că se temia şi de umbra ei.“ P 87
Una din marile întrebări care se află în gura tuturor este aceasta: „Are poporul daco-român vocaţia puterii?“ Răspundem prin afirmaţiile Aniţei şi printr-o întrebare:
„De acuma împingeam aşa viaţa(...)“ p 88
„Eram atât de amătîtă, că nu mai vediam nici pe unde mărg.“ P 91
Oare nu am înţeles nimic din Noul Testament, din Cuvântul Domnului Nostru Iisus Hristos?!...
- suferinţele martirei neamului dacilor bucovineni, Aniţa Nandriş Cudla, de prin părţile Buvocinei, din satul Mahala, din împrejurimile Cernăuţilor, din zona Ceahorului, Ostriţei, Sadagurei (toate nume dace de localităţi, asemenei Sadagura-ei care în subcarpaţii Orăştiei este Gurasada, ş.a.) -
Printr-o întâmplare, ne-a fost îngăduit să citim cartea: „20 de ani în Siberia / Destin bucovinean“ apărută la Editura Humanitas, Bucureşti, în anul 1991, după un manuscris al bucovinencei Aniţa Nandriş – Cudla, care a fost ridicată fără vină, împreună cu cei trei copii minori ai ei şi dusă în pustietatea Siberiei, a „Severului“ îndepărtat, pentru a munci până la exterminare, în lagărele stalinismului rus.
În primul rând vom remarca faptul că Hrusciov a încearcat dezicerea de Stalin, aşa cu acesta s-a dezis de Lenin şi Troţki şi de ai lor, aşa cum Gorbaciov s-a delimitat de faptele înaintaşilor conducători, prin declararea Perestroikăi... Nimic nu ar fi fost posibil pentru un singur om! Totul a fost posibil pentru popoarele prostite de elitele lor care au muşcat până la sânge din carnea altor popoare. Iar în cazul sovieticilor, chiar din sufletele propriilor popoare.
Nu vom putea uita imaginile în care o pionieră sovietică era copleşită cu cadouri pentru că-şi turnase la miliţie proprii părinţi, care furaseră de pe câmpurile ce odată fuseseră ale lor ceva porumb, pentru a o hrăni pe ea şi pe fraţii ei cărora nu avea să le dea nimic de mâncare...
Auzim la sărbătorile Bisericii Ortodoxe Române despre martiri şi despre jertfa lor. Unora li se arată locul supliciului... Altora li se spune pe scurt povestea martirizării... Cu greu sunt canonizaţi, de bisericile creştine, în urma unor cercetări amănunţite, sfinţi mai vechi sau mai noi.
Nu avem măsurile necesare pentru a cuvânta despre Aniţa Nandriş – Cudla, despre lupta ei întru credinţă cu criminalii şi cu epoca criminală în care a trăit. Tot ce putem arăta spre iertarea noastră, spre certitudinea cititorului acestor umile rânduri, este că am lăcrimat citind cuvintele eroinei acesteia sfinte a neamului dac...
La o scară aproape neînsemnată am trăit o neînsemnată viaţă asemănătoare. Am luat viaţa de la zero, fără un ajutor... Dar dânsa a trecut prin aceasta de trei ori! Dacă ar fi să amintim numai de ridicarea unui rost... Ce să mai spunen de faptul că de două ori şi-a pierdut toate rosturile... soţul... mama... a fost înstrăinată de toţi ai ei...
Desigur, prin manifestarea instinctului de conservare, noi cei de acum, majoritatea noastră, vrem să uităm, să ignorăm, să nu înţelegem că viaţa Aniţei este viaţa noastră, că suferinţa ei ei este suferinţa neamului din care ne tragem. Ni se pare că uitarea noastră, ignoranţa noastră îi face pe călăii de atunci, onorabilii de azi (oferindu-ne argumentele împăcării cu ei şi a liniştirii laşităţii noastre)... Că imperiile de atunci, la marginile cărora românii–daci s-au aflat mereu, sunt acum nişte mironosiţe, campioane ale apărării drepturilor omului.
Dinspre partea noastră, credem că doar ideologiile se schimbă, dar conducătorii imperiilor de orice fel sunt cei care perpetuează o singură doctrină emergentă tuturor elitelor: conducătorii vor da orice maselor dacă acestea li se vor supune.
O primă concluzie care se cristalizează este aceea că textul Aniţei este un compendiu de regionalisme şi arhaisme bucovinene – ce altceva deci decât un compendiu de cuvinte dacice...
Suntem avertizaţi de la început că nu este vorba de literatură. Autorul acestei consideraţii este doctorul Ghorghe Nandriş, cel care supune atenţiei omului de cultură Gariel Liiceanu manuscrisul Aniţei. Noi ne vedem obligaţi să contrazicem cu dragoste bunele intenţii ale doctorului Nandriş. Manuscrisul despre care facem vorbire este un sumum al literaturii. Unii nasc micropoeme, alţii macropoeme, alţii romane fluviu, alţii proză scurtă; unii respiră realism, alţii aspiră la constructivism; fraţilor, dragilor: Aniţa a născut o bucată de adevăr ca un coltuc de pâine; înmiresmat, cu plăcere de mâncat, în multe gânduri de digerat. Aniţa este una dintre mamele care dau naştere manei spirituale...
Una dintre întrebările cărora suntem nevrednici a răspunde este urmtăoarea: „Trebuie să judecăm pe călăii secerători de destine (nu neapărat omorâtori de trup...) care puneau în aplicare ordinele stăpânirilor?“ Nu ne este dat a cunoaşte decât acest răpuns, care ne ridică şi mai multe întrebări: „Moscalii sunt la fel de vinovaţi ca şi aztecii, incâaşii, romanii, turcii, spaniolii, portughezii, olandezii, francezii, englezii, germanii, polonezii, austro-ungarii, americanii – adică ca toţi făcătorii de imperii, care au umilit, torturat şi ucis oameni pentru a-şi exercita puterea: chinuind, torturând, jefuind, omorând, distrugând culturi şi popoare…
Întrebarea capitală ce se naşte este dacă individualităţile noastre ar fi făcut parte din acele aparate criminale, noi ce-am fi făcut?!...
Cel mai probabil poate că, din cauza îndoctrinării, a lipsei de informare, a necunoaşterii unei alte realităţi, am fi devenit – cu durere în suflet spun asta – călăi ai fiinţelor nenorocoase de felul Aniţei!
Cum să fii dizident dacă nu cunoşti dizidenţa. Dacă din ceea ce ştii dizidenţii sunt duşmanii poporului iar călăii poporului tău sunt „tătucii„ şi „mămucele“ celor pe care-i osândeau la suferinţe de nesuportat şi la moarte. Speranţa dumneaei este cuvântul lui Dumnezeu, speranţa domniei sale este Iisus Hristos! Cuvântul acestei femei se face auzit, dincolo de suferinţa ei! Dincolo de propria ei moarte! Aceasta este lupta care trebuie luptată. Prin cuvânt!!!
Cât de mare trebuie să fi fost suferinţa dar şi puterea unei femei care spunea despre cei care sufereau odată cu ea. „Care mai avia putere bocea (…)“Pg. 54.
NU credem că va dăuna porofilului unui popor recunoaşterea existenţei printre cei aflaţi ca fraţii a unor cozi de topor, a uno călăi de acelaşi neam: „Vedeai nişte hoaţă dă femei sau fete, Dumnezeu le ştie (…)“ răutatea celui rău se petrece cu complicitatea noastră. El nu ar putea face nimic fără a ne avea complici. Iată aceste femei sau fete, bucovinence, care furau din casele acelor bucovineni care fuseseră ridicaţi din ordinul muscalilor.“ Pg. 55. – Dar noi toţi suntem aşa: oameni sspuşi păcatului. Mult mai vinovaţi sunt cei care nasc cuvântul cel ce va naşte călăi ce vor ucide pe cei nevinovaţi.
Siferinţa Aniţei creşte până la insuportabil. Parcă urmează o şcoală de a suferi. La început, în timpul primului război mondial, austriecii şi uscalii, unii mai „legali“ alţii multa mai „ fărădelege“ trec peste satele şi comunele acestor daci – bucovineni şi tâle tulbură căile dprete ale fiinţării lor.
Vine apoi ceasul cel rău al plecării în surghiun, în deportare, cu un tren de vite, spre necunoscut: „A deschis un vagon de acelia, în care era destulă lume, şi m-a ticsit şi pe mine acolo cu copii. În urma mea a trântit uşa şi a închis-o.“ Pg. 58.
Ne copleşeşte sentimentul însingurării, chiar şi aşa, din spatele „televizorului“ şi de la depărtarea unei ţări intrate în Uniunea Europeană şi în NATO, a unui popor care crede că nimic rău nu i se mai poate întâmpla şi deci, nici nu mai prea are rost să se „aprere“ împotriva nimănui...
Şi-apoi, ce făceau omaneii locurilor acelora, chiar în timpul primului război mondial. Ei încercau să trăiască aşa cum făceau de pe vremea tracilor: Oamenii merg la câmp, între două fromturi, cel rusesc şi cel austriac… Pe la urechile lor şuieră gloanţele. Prin pereţii şi ferestrele caselor lor trec gloanţele. Casele le sunt doborâte de obuze. Iar ai continuă riturile cele ancestrale ale sapei, coasei, recoltării. Kafka este mic copil… Realitatea este mult mai mare.
Care este vina dacilor liberi bucovineni?! Numai aceea de a se fi aflat la marginea imperiului sovietic, în calea cotropitorilor moscali. Şi mai este ceva care trancende în apiritual: o endinţă mereu actuală de a lichida poporul dac. Acum prin corupţie şi pervertirea valorilor. Pe vremea comunismului prin înregimentare, eliminarea valorilor, inocularea fricii. Pe vremea fanarioţilor prin generalizarea – ca azi – a corupţiei, ciubuculoui, şpăgii… Credinţa noastră, scăparea noastră şi jertfa noastră, unt acelea care mărturisesc faptul că nimic nu se produce dacă nu vrea Dumnezeu!!!
Căci, de unde au apărut aceşti călăi ai dacilor - romanii, popoarele migratoare, ruşii - dacă nu din tenebrele celui rău. Stalin – georgianul care se dădea drept rus, Ceauşoglu – ţiganul tătar care şi-a construit o biografie de român. Alţii (...) şi alţii... A fos ucisă floarea poporului dac prin uciderea voievozilor lui: de văzut în istorie… Traian, cel mai mare Iuda al poporului dac...
Însă, ninemi nu rezistă fără ajutorul Domnului în temniţele şi camerele de tortură; dar dacă suferinţa este pentru Slava Sa, nu va fi învinsă de nicio muncă!…
Cât de mult frumos tragic şi câtă smerenie, dar şi câtă autenticitate dacă găsim în cuvintele Aniţei: „...cu bucăţica de pîne care ne-o da împăcam foamia şi mutam zilele de azi pe mîne“ p 68; „... am căzut şi noi printre aceia“ p 71; „...să pîrdosîm oleacă“ p 75; „...tăiau aşa cum să zîcia pe la noi praştiu, copaci aşa ca piciorul de gros“ p 76.
Fraţilor, câţi dintre noi cunoaştem foamea. Nu aia de câteva zeci de minute până ne serveşte chelnerul la restaurant. Sau aia dintre momentul întreruperii vizionării unui film, fie el şi telenovelă, şi apucarea de prin frigidere a unor gustări care ar fi foat de ajuns câteva săptămâni celor deportaţi... Ci, foamea aia căreia nu aveai ce să-i dai ca să se stingă! Foamea aceia care dura zile, luni, şi ani. Foamea aia care le cosnuma trupurile şi le aducea slăbiciunea morţii.
Mai adăugaţi la aceasta frigul, goliciunea, munca istovitoare nu pentru a construi ceva şi chitită pentru a vă extermina! Şi boala. Şi lipsa medicamentelor... Lipsa unui acoperiş sau a unui pat amărât, din câteva scânduri negeluite...
Şi frica!... cea de toate zilele!
Cum s-ar fi putut supravieţui unui astfel de calvar?!... Doar sfinţenia Aniţei şi ajutorul Domnului i-au putut scoate de acolo...
„Dar după acelia două înghiţituri de pîne, aşa de tare ceria stomacu mîncare, că aşa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vîr în gură, să închit, nu mi s-ar astâmpăra foamea.“ P 76
Cât de mare trebuie să fi fost suferinţa şi însingurarea Aniţei, când, bolnavă de tifos, conştientă în durerea ei, trăia cele arătate prin cuvintele:
„Eu m-am luptat cu durerile toată noaptea, dar nu am stingherit din somn pe nime, căci nu avea ce să-mi deie nici un ajutor nime.“ P 77
„... dormeau sărmanii (copii ei, pe care simţea că-i va lăsa singuri...) gribuiţi de foame şi de frig“ p 78
„... în zaria focului îşi achipuia fiecare bulendrile de îmbrăcat, de încălţat.“ (pipăia) p 78
Apoi, scăpată ca prin minune de moartea prin boală, trece din nou în front la lupta cu condiţiile inumane de acolo, din lagăr:
„... la sfârşitu lui mai, începutul lui iunie, a început să se sfarme ghiaţa pe apă.“ P 83
„...ne-am vîrgolit aşa până a venit ciasul de sculare.“ P 86
„Mai rupeai un peşte şi-l mîncai, nu întrebai dacă e prăjit sau fiert, numai să împaci stomacu“ p 86.
Cea mai tare dintre toate trăirile, dintre toate suferinţele, era frica. Iată cum o descrie Aniţa: „Am fost tare apăsaţi, nu putiai să deschizi gura să spui un cuvînt, că nu poţi sau că îţi trebuie ceva. Dacă vra cineva să se răzbune pe tine, să-ţi facă rău, mergia la miliţie şi spunia că cutare a vorbit că nu-i bine, n-are ce mînca, n-are cu ce să se îmbrace, a vorbit de mizeri în care se afla, acela era contra statului. Dar poate că nu ştia nici cu spatele nimic, n-a vorbit nimic, dar avia un duşman şi vra să-i facă rău. Venia pe neaşteptate şi-l lua, fără să-l cheme la cercetări ca să dovedească că-i adevărat ceia ce a fost pîrît sau nu. Lumea era aşia de plină de frică, că se temia şi de umbra ei.“ P 87
Una din marile întrebări care se află în gura tuturor este aceasta: „Are poporul daco-român vocaţia puterii?“ Răspundem prin afirmaţiile Aniţei şi printr-o întrebare:
„De acuma împingeam aşa viaţa(...)“ p 88
„Eram atât de amătîtă, că nu mai vediam nici pe unde mărg.“ P 91
Oare nu am înţeles nimic din Noul Testament, din Cuvântul Domnului Nostru Iisus Hristos?!...
joi, 10 decembrie 2009
Kafka, pe role
Sunday's
În prima zi în care dl.Jean se duse prin parc să povestească despre ideea lui de a finaliza o construcţie specială, care să cutremure societatea şi chiar să ducă mai departe această idee, dacă i s-ar fi aprobat, acea zi era frumoasă, calmă şi putem spune că era de fapt una din cele mai frumoase zile din viaţa sa.
Dl. Jean merse acasă şi văzu că soţia lui vorbise cu Harrel despre dînsul cum că ar fi doar un bătrân obişnuit cu joben şi trandafir şi care se plimbă aiurea prin parc. D-na Jean începu rapid a face un consiliu pentru această hotărâre.
D-nul Garlet Hirrow băgă de seamă asta şi hotărâ să se înteleagă cu dl Jean. Se va face această uniune în unanimitate, ceva cam ca Lycer, mai exact,ca un bărbat măritat cu o majoretă sau un luptător cu o printesă cu toate că nu s-ar potrivi decât in teoria lui. Ralfuss, a zis că ,, trebuie să aibă aceleaşi idei pentru construirea unui ciclu egal, dar nu sensibil degradat".
Atunci, nevasta sa decise să se aprobe această construcţie.
Dintr-o dată se iscă o ceartă între dl Jean si Harrel. Ce ciudat !
În sfârsit s-a decis ; construcţia să se finalizeze.
Poate că Harrel nu s-ar fi gândit că l-ar putea paşte închisoarea. Aşa că dl Jean s-a făcut cunoscut.
Herral râse din nou impreună cu soţia dl Jean.
Acum el spuse:
- Nu sunt de acord, nu e o construcţie potrivită pentru un bătân ca dl.Jean.
Lycer atacase:
- Dacă nu vă supăraţi, aceasta este teoria mea şi aşi vrea să mi-o păstrez.
- Staţi, dl. Harrel, aceasta este o construcţie foarte bună şi tare îmi doresc să fie finalizată.
- Hei, acestea sunt păreri ,ce ştiţi cu adevărat despre domnul Jean ?
- Mai bine să o facem şi dacă nu iese, cel puţin am încercat.
D-nul Jean o lăsă pe D-na Jean sa hotărească.
Construcţia fu aprobată pentru finalizare aşadar, după parerea d-nei Jean.
Într-un final, construcţia era cum spuse dl.Hirrow, spectaculoasă, dar cea ce încheie povestea este că dl.Harrel este băgat la închisoare.
Acum abia dl Jean îsi împlineste visul fericit.
SFÂRSIT !
Răzvan George Iluţan
marți, 27 octombrie 2009
Scriitorul Dragos Ceahoreanu - Un autoclaustrat ilustru (Recenzie la 3 dintre cartile domniei sale)
Motto 1: Adresăm mesajul nostru de început criticilor noştri şi ai operei autorului recenzat, parafrazând mijloacele Mirabilului Nichita: Vor veni unii să ne spună cât de imperfect este colţul spart, fără să vadă cât de multă perfecţiune a rămas în restul cubului...
Motto 2: „Fără nici un cuvânt / Doar un punct şi atât.“ (Şi mai am un motiv... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 331);
Scriitorul Dragoş Ceahoreanu – Un autoclaustrat ilustru
Argument pentru cunoaşterea - fără voia domniei sale – a unui scriitor care, deşi publicat, vrea să rămână un ilustru necunoscut...
„Mă deranjează să mi se spună poet, sau prozator! Cine ştie ce sunt de fapt... Scriu pentru că nu pot altfel.“ îşi începea destăinuirea, radiografiindu-mă cu o privire de un calm absolut, o privire a celui care nu simte câtuşi de puţin nevoia de a demonstra nimănui nimic...
Faptul că scrie este pentru că nu poate altfel. Îndrăznim să ne afirmăm aici propria poziţie că scrisul nu este ca şi cum te-ai aşeza la strung şi ai produce o normă dată de şaibe, ci este ca o nevoie fiziologică a sufletului. Scrii pentru că nu poţi altfel decât să scrii...
Întâlnirea noastră cu Dragoş Ceahoreanu se datorează unei programări destiniene de care suntem în parte conştienţi. Cu o ocazie de un neprevăzut absolut, am dăruit una dintre lucrările noastre, ginerelui domnului Ceahoreanu, domnului Tomoioagă: ginerele scriitorului. Iată că acest gest neînsemnat ne-a creat această uriaşă satisfacţie de a scrie despre unul dintre oamenii de litere adevăraţi ai Aradului, alături de Mircea Micu, Gheorghe Schwartz, Vasile Dan, Horia Ungureanu, Vladimir Belity, Constatin Butunoi şi Horia Ştefan Simon, dacă ar fi să amintim numai pe cei mai reprezentativi. (Pentru consolarea celor ne-amintiţi aici, recomandăm consultarea „Dicţionarului de retorică“ al subsemnatului, Ed. Concordia Arad, 2009, unde au fost analizaţi 91 de autori arădeni şi de aiurea, din i-mediatele apropieri, cu cele 118 lucrări ale domniile lor, însumâmd peste 4500 de pagini).
În cursul dialogului deosebit de antrenant şi de plăcut, scriitorul îmi înmânează trei cărţi ale domniei sale. Simt un fel de neîncredere în gestul său. Nu-şi face iluzii că-l voi înţelege. Fapt de-altfel, absolut generalizat, în receptarea autorilor de către alţii... Care devine un imbold pentru mine de a-i parcurge scrierile, atât cât sunt cuprinse în cele trei lucrări, cu maximă atenţie, cu respect, astfel încât recenzia lor să fie una, dacă nu la înălţimea operei – căci cine poate înţelege total opera unui scriitor?-... - , decât poate, uneori, însuşi scriitorul -, cel puţin una cinstită, obiectivă şi acurată...
Am avut plăcerea de a parcurge într-o seară şi o dimineaţă de octombrie 2009 (...şi cu soare şi cu ploaie...): „Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor“ (Ed. Mirador, 2007), „Lumini şi umbre“ (Ed. Mirador, 2008) şi „Octavian“ (Ed. Mirador, 2009). Primele două titluri sunt cărţi de poezie. „Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor“ denumeşte o lucrare florilegică, antologică, de dimensiuni impresionante – 345 pagini, iar a doua, „Lumini şi umbre“ este un produs de maturitate estetică şi poetică (subiect nu tocmai uşor de tratat şi de cristalizat în cazul autorului de faţă, fapt asupra căruia vom reveni în curpinsul prezentei recenzii...) , având lungimea de 92 pagini. Deşi definit de autor ca o sumă de povestiri, romanul „Octavian“ îşi derulează acţiunea pe 88 de pagini.
Lectura poeziilor (dar şi a prozei) scriitorului Dragoş Ceahoreanu nu ne-a fost deloc uşoară. Am spune chiar dimpotrivă! Ne-a produs nenumărate nedumeriri pentru clarificarea cărora am tot recurs la ajutorul autorului – ne cerem pe această cale scuze pentru să i-am tot invadat cu întrebările noastre, uneori inoportune, falia de univers în care s-a retras!...
Să începem cu prima carte: „Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor“ (Ed. Mirador, 2007)“. Un prim semn de întrebare se conturează la vederea intervalului de timp în care au fost scrise poeziile: 1953 – 2006. Adică 53, de ani fraţilor în ale scrisului şi ale cititului! O carte cât o viaţă de om!...
Ceea ce ni s-a impus ca o concluzie, încă de la primele poezii citite, este faptul că pare că autorul în unele aspecte nu evoluează de loc. În altele de schimbă permanent.
Cu permisiunea dumneavoastră vom încerca să explicităm.
Dacă ar fi să ilustrăm evoluţia scriiturii lui Dragoş Ceahoneanu, din punctul nostru de vedere – desigur strict personal şi deci limitat din cauza subiectivismului – ar trebui să utilizăm modelul matematic al unei spirale ascendente ce evoluează în jurul unei drepte având originea în sufletul scriitorului şi finalitatea în infinitatea universală, având amplitudinea abaterilor faţă de dreapta ascendentă din ce în ce mai mici, atât în ceea ce priveşte evoluţia mijloacelor artistice cât şi a subiectelor abordate.
Autorul se aruncă cu o extraordinară dorinţă de clarificare, în primul rând a propriului eu, spre toate subiectele existenţei. De la război, cântec, mitoligie, dragoste, sensurile vieţii, mama, patria, pribegia, la liniştirea şi găsirea sensului în credinţa creştină.
Dar odată descoperite unele răspunsuri, nu se opreşte asupra lor ca asuprea unor pietre de hotar, ci le experientează iar şi iar, cu îndoială; poate cu teama de a fi găsit răspunsurile, şi deci de a rămâne fără rosturile întrebărilor.
Căci întreaga sa existenţă, întreaga sa fiinţă, sunt clădite având la bază esenţele veşnicelor întrebări, a incertitudinii permanente şi a meditării continue, paradimatice, asupra sensului vieţii.
Analiza strict scriitoricească a versurilor lui Dragoş Ceaureanu, ne relevă o multitudine a mijloacelor retorice, utilizate magistral încă de la vârsta tinereţii, pe care o parcurgea în anii 1953. Acesta a fost unul dintre aspectele care ne-a determinat să îl întrebăm dacă a revenit asupra poeziilor de atunci, sau nu. Răspunsul domniei sale a fost unul negativ. Deci poetul poseda încă de la primele scrieri o cunoaştere - noi am spune de un talent nativ, încă necultivat – a mijloacelor versificaţiei, a ilustraţiei poetice de nivel superior. Deloc de neglijat este şi simţul acut al ritmului şi echilibrului în poeziile domniei sale. Însă, cea mai pregnantă trăsătură este aceea a putinţei de a crea metabole de tipul metasememelor, prin explorarea unor tărâmuri ale filozofiei, fără a cădea în didacticism sau în filozofare sterile: „Norocul, ca în joacă, pe-o floare să-l socot“ (În nopţile de iarnă... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 13); „O amintire dragă înseamnă un popas / În hoinăreala noastră pe-ntinderile moarte (...)(În nopţile de iarnă... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 13).
Nu putem trece cu vederea, deşi exprimăm acum un loc comun, o tautologie, că poeziile de început sunt tributare limbajului vremii. Dar rugămintea noastră este de a trata afirmaţia aceasta ca o simplă constatare, căci este de aceeaşi factură cu aceea prin care am spune că Homer şi-a dictat Iliada şi Odiseea în greaca veche!...
Autorul are o mare putere de a sugera imagini şi sentimente prin utilizarea cuvântului scris. Am adăsta asupra următorului vers:
„M-aş opri zărindu-ţi umbra tremurată în perdele,“ (Nostalgie /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 16).
Dragoş Ceahoreanu este un spirit inovativ, în permanentă căutare a unui absolut aflat mereu mai departe de limitele atinse la un moment dat. Inovaţii domniei sale sunt legate şi de începutul unor dintre poezii. Ilustrăm aici prin cele ce urmează:
„Ascult. Cine să-mi bată la uşă pe-aşa vreme“ (Frig /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 21).
De cele mai multe ori, versurile de început ne introduc direct în atmosfera locului poetic unde autorul îşi cântă etosul:
„E tăcere şi e noapte. Pe colina părăsită“ (Legendă /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 30).
Deşi una dintre primele noastre griji, în tot ceea ce intreprindem pe tărâm literar, este aceea de a urma principiul enunţat de Marele Nichita şi-anume acela că: „Un poet nu poate fi mai mic sau mai mare decât un alt poet! Un poate poate fi mai mic sau mai mare în raport cu sine însuşi“, consecvenţă care ne obligă la refuzarea oricăror clasificări dar şi a oricăror alăturări (a utilizării comparaţiei cu alţi scriitori pe post de referenţial...), trebuie să afirmă că trei sunt influenţele către care clivează unele dintre poeziile lui Dragoş Ceaureanu.
Primul gen ar fi cel al „Florii albastre“ a lui Mihai Eminescu. Astfel, poeziile „Gura lumii“ (Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 26), Cântec (Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 37), „Cântecel de dragoste“ (Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 51), sunt doar câteva din poeziile de o mare sensibilitate a prelucării ritmului folcloric, din care vom reda, sperăm că nu cele mai ne-ilustrative, următoarele versuri:
„A ştiut când singuratic / Rătăceam cărări ascunse, / Sufletului meu să-i deie / Vrăji de nimenea pătrunse.“ (Cântec /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 37).
Un alt reper poetic este cel în care se constituie tristeţea, angoasa, care au fost şi ale lui George Bacovia. Trebuie precizat însă, de la început, că tristeţea poeziilor (dar şi a prozei, aşa cum vom vedea mai târziu), în cazul autorului Dragoş Ceahoeanu, este una asumată, echilibrată, profundă, fără excese morbide.
Astfel, autorul menţionat, scrie despre „Moartea orfanului“: „Prin ramuri vântul îl îngână / Şi ramurile plâng în vânt/ Doi oameni sapă în ţărână / Lângă cel vechi, un nou mormânt“ (În nopţile de iarnă... /(Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 26).
Nu întâmplător îi considerăm scriitura una tristă, iremedial sceptică – aşa, ca o armă de apărare, ca un scut -, deloc happy – end-ică... Autorul este aproape mereu trist, aproape permanent cuprins de o angoasă dulce – amăruia, ca gutuia pusă în fereastra unei case bătrâneşti din Bucovina, pentru a se lupta cu imaginea dezolantă a pustiului alb de iarnă, ce trece, cu corbi cu tot, prin ferestrele sufletului...
Cuvintele cele mai des utilizate sunt de factura celor ce urmează: „iarnă, afară, frig, umbră, cernit, coşmar, clopot de aramă, amar, singurătate, zăpadă, uitat–uitare, colţ, pustiu, tristeţe–întristare, monstru, minciună, genune, abis, dor“ ... cu toate dezvoltările lor paradigmatice:
„Ştiu, ţi-s gândurile grele ca de plumb, inima rece / Şi-mpietrită de durere peste viaţă te petrece...“ (Legendă /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 33).
Se pare că fiorul poetic şi respectiv prozodic al autorului sunt generate de o tristeţe permanentă, care are doar o rezolvare parţială şi temporară în explorarea fiorului hieratic – spre care autorul tinde din ce în ce mai des în special în poeziile din volumul „Lumini şi umbre“, ca o consecinţă, am spune cauzală, a trecerii prin viaţă, şi ca un rezultat firesc al căutării continue, a unor certitudini gnoseologice şi epistemiologice ale autorului. Au rezultat de-a lungul timpului poezii precum: „Psalm“, „Parafrazându-l pe Petre Ţuţea“, „Gânduri“, „Sens“„Credinţa“, „Despre Dumnezeu“ „Spovedanie“, dar ar fi să enumerăm doar o mică parte.
Trebuie să ne exprimăm senzaţia că odată ajuns prin evoluţia calitativă a spiralei de care vorbeam în deschiderea prezentei recenzii, la salvarea prin credinţă, autorul dă naştere unor creaţii consecutive ce se menţin în acelaşi registru, pentru ca apoi să treacă la explorarea manifestă a unor alte îndoieli şi incertitudini.
Ne mărginim să cităm doar un „corolar“, cum am numi, încheierea poeziei „Sens“:
„Are valoare suferinţa / Când sensul ei este credinţa“ (Sens /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 81).
Tot aici dorim să amintim cu o nedisimulată satisfacţie cunoaşterea hieratică şi deopotrivă mistică, profunde, ale autorului, care se mişcă cu uşurinţă iniţiatică şi cu smerenie, în universul mistic, esoteric şi patristic al creştinismului: „Cu pace ne vom spune-n gând / Că l-am găsit pe Dumnezeu“ (Doar El... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 92), „Un cerşetor ai întâlnit în drum / Cu ochii trişti, de drumuri vlăguit; / Cu nepăsare tu l-ai miluit / Şi l-ai lăsat să treacă. Prinţul tău / Era acela (...)“ (Necugetare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 98).
De o factură aparte dar şi de o suculenţă cum ne-a fost dat să întâlnim în pelerinajele noastre literare doar la Adrian Păunescu (şi de ce nu, şi la Marin Sorescu), este poezia „Moarte“, din care redăm aici strofele 1 şi 4:
„Se poate muri încet, / Se poate muri dintr-o dată, / Se poate muri ca poet, / Se poate muri simplu, iată.// Se poate muri de copil / Sau mult mai târziu, ca părinte, / Cum moare lumina-n fitil / Şi focul în jarul fierbinte“ (Moarte /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 252).
Poetul are unele teme favorite, dintre care enumerăm doar câteva: mama, patria, omul, Iisus Hristos, femeia, moartea, iar dintre înaintaşi îi alege şi brodează pe marginea sensurilor operelor lor, pe Petre Ţuţea şi Nicolae Iorga.
Aminteam mai devreme de diversitatea mijloacelor retorice utilizate de scriitorul Dragoş Ceahoreanu. Pentru a ilustra afirmaţia noastră vom exemplifica mai jos câteva dintre metabolele prezente în opera domniei sale:
- Ingambament: „Lumina lămpii-am stins-o demult, în încăpere / Sunt singur. Gândul prinde să depene un vis“ (Vis, coşmar, himeră... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 17);
- Epanadiploză: „Foc în vine / Şi-n ochi foc.“ (Gura lumii ]/Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 27);
- Eliziune: „Să’nalţe ecouri la steaua de foc.“ (Steaua uitării /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 39);
- Sinereză: „Rămas-au toate neschimbate-aice,“ (Sonete /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 41);
- Antorism: „Sub pulberea de raze icoanele învie“ (Cronică matrimonială /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 42);
- Chiasm: „Te chem din seară până-n zori / Şi te aştept din zori şi până-n seară“ (Aşteptare sfioasă / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 46);
- Personificare: „Când cerul stelele-şi aprinde“ (Aşteptare sfioasă /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 46);
- Afereză: „Nu sunt la o răscruce de vânturi un stejar (...) / Nici chiar singurătatea / Sunt cel mai singur om.“ (Nu sunt... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 49);
- Anaforă: „Îl simt dogorindu-mi privirile, /Îl simt pustiindu-mi inima...“ (Sufletul meu... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 62);
Dar să nu mai plictisim distinsul nostru cititor cu o abordare prea tehnică a scriiturii lui Dragoş Ceahoreanu. Vom mai adăuga aici că poeziile domniei sale abordează aproape toate genurile mari cunoscute, de la gazel, rondel, sonet şi până la poeziile de factură populară sau la poemele de mari dimensiuni; în legătură cu acest ultim gen menţionat ne exprimă admiraţia la adresa autorului pentru curajul de a scrie, în epoca pe care o traversăm, astfel de poezii. Nu cunoaştem alt exemplu decât cel al lui Cărtărescu, faţă de a cărui ce-a de-a doua parte a lucrării „levantul“ (Bucureşti, Humanitas, 2004) ne exprimăm profunda dezamăgire în câteva cuvinte: nu a ştiut unde să se orească...
De remarcat este bunul simţ desăvârşit cu care Dragoş Ceahoreanu tratează subiectele erotice. Nu este vulgar, dar nici sterp. Nu este explicit, dar nici de neînţeles. Îi sare din nou, domniei sale, în ajutor, puterea sa excepţională de a alătura cuvinte pentru a sugera, prin metafore, sentimente, trăiri (uneori deloc departe de carnal...). Frumuseţea poeziilor sale de dragoste, îndrăznim să spunem, este definitorie pentru acest autor:
„Cum m-aş preface în apa în care tu te scalzi / Ca toată-a mea făptură să-ţi învelească trupul, / Să-ţi mângâie obrajii, şi umerii şi gâtul / Şi coapsele, mijlocul, şi sânii tari şi calzi“ (Pe un poet /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 68).
„în încleştarea aceea a trupurilor, care nu mai ţinea nici de viaţă şi nici de moarte“; „cu sânii tari umplând ca nişte roade căuşul palmelor lui“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 35);
În universul erotic al poetului, pe bolta cerească strălucesc însă „Stelele ca nişte cuie“ (Un punct... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 76), care punctează din nou, eliptic, dezamăgirea, tristeţea, neîncrederea în finalitatea fericită a dragostei.
Am creat pentru studiul de faţă o categorie specială în care am clasat unele frumuseţi a căror anvergură nu ne-a dat libertatea de a le clasifica în altă parte: „Superb“... Din această categorie cităm:
„Femeie fără tine am fost o mare moartă (...) / Trăia în mine omul dar mort era poetul,“ (Inimă nebună /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 67);
„Acolo unde cerul şi pământul / Ne par mereu că se îmbrăţişează / Şi unde-aş vrea să îmi săpaţi mormântul“ (Lumini şi umbre /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 38);
„Din desfăcute braţe de castan / Pe banca unde vechiul vis se pierde / îşi lasă muşchiul catifeaua verde, / Tot mai pustie de la an la an.“ (Migdale amare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 9);
„Eu am iubit şi nu mă tem să mor; / E moartea tot iubire, cu alt nume.“ (Migdale amare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 9);
„Azi şoaptele sunt tot mai des tăceri“ (Migdale amare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 11);
În cel de-al doilea volum de poezie – „Lumini şi umbre“ - avem de-a face nu cu o poezie matură, pentru că în cazul autorului nostru, încă de la începuturi am detectat o împlinire în scriere, ci mai degrabă cu o poezie realizată, pe de-antregul asumată:
„Tu înţelegi şi fără de cuvinte / Când sufletul întreg mi-e în privire / Şi când tăcerea-i tot mărturisire,“ (Migdale amare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 14);
„ca-ntr-un tablou pictat de Dumnezeu, / Pe pânza nopţii blând răsare luna, / iar dintre stele una câte una / Se dăruie, clipind, ochiului meu.“ (Înnoptare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 40).
O caracteristică a trării poetice a lui Dragoş Ceahoreanu este încercarea continuă de autodefinire a condiţiei de scriitor, de poet, prin analizarea în numeroase ars-poetica, a sensului vieţii şi operei domniei sale. Dintre poeziile de această factură enumerăm: „Mărturisire“, „Şi mai am un motiv“, „Eu...?“, „Sunt poezie?...“, „Sinteză“ (pe care am îndrăzni s-o numi „Ars unica“), „?“ (Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor / Dragoş Ceaureanu – Arad: Ed. Mirador, pg.:322, 330, 304, 209, 107).
Aşa cum Mirabilul Nichita, citat în „motto 1“ la prezenta recenzie, spunea despre valoarea poeziilor unui autor, că: (cităm aproximativ...) „un poet are 10-15 poezii mari...“, ne arogăm dreptul de a fi descoperit la poetul Dragoş Ceahoreanu, una dintre aceste mari poezii, pe care o redăm în cele ce urmează:
„Iubire, mai scaldă-mi cu apele tale
Privirea, cu zâmbet acoperă-mi gura,
Din inima mea pârjolită odată,
Îmi scutură zgura
Şi sufletul mort mi-l întoarce la viaţă
Cum ploaia se-ntoarce mereu la izvoare,
Cenuşa din vatră în jar mi-o întoarce
Căldura în soare...
Pe mine în mine întoarce-mă iară
Aşa cum în sâmburi întorcu-se merii;
Furtuna stârnită în scoica urechii
Redă-o tăcerii.
Din sânge îmi curăţă toată rugina
Şi negura deasă din cerul privirii
Şi pune-mi pe actul renaşterii mele
Pecetea iubirii.
Apoi, când întreaga poveste e spusă,
Ţărâna pământului dă-o-n ulcele
S-ontoarcă olarul, iar sufletul, liber,
Aruncă-l la stele.“
(Invocare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 53).
Ne mărginim, la acestea zise, în legătură cu poezia autorului Dragoş Ceahoreanu, o poezie metonimică, sinecdotică, un loc comun al contrariilor, definită printr-o superbă metaforă, de autorul însuşi: „Cu poezia mea – ghem de cuvinte-„ (Timpul /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 77).
Proza domnului Dragoş Ceahoreanu este una poetizantă. Spunem aceata referindu-ne la romanul domniei sale intitulat „Octavian“ (Arad, Ed.: Mirador, 2009) – pe care însă autorul îl clasifică din modestie ca fiind: „nişte povestiri“.
În dezvoltarea romanului abordează, de data această în proză, aceleaşi nelinişti, aceleaşi întrebări, căutând aceleaşi răspunsuri ca şi în poezie.
Şi utilizând, uneori, aceleaşi mijloace:
„lăsând deschise porţile sufletului pentru noi impresii, ochii deschişi pentru noi privelişti.“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 7);
„Ochi mari, întunecoşi şi adânci, ca două ferestre prin care puteai pătrunde în suflet.“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 8);
„tristeţi înţepătoare de ţânţari“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 11);
„să aprind fără să mă las atins de foc“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 12);
„În botetul de foc al soarelui pe înălţimi, în baia de umbre a codrilor, în simfonia murmurului de ape am să-mi purific sufletul, inima, mintea, şi am să încerc să învăţ ce este dragostea şi ce este Dumnezeu.“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 15);
Tot în romanul „Octavian“ întâlnim şi o „ars poetica“, o reiterare a temei „a fi sau a nu fi poet“:
„- Dar eu nu sunt poet...
- Totuşi scrii poezii... (...)
- În general, nu-mi place nici un fel de titlu...“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 18).
Şi din nou o revenire la mijloacele poeziei:
„Se uita cu nostalgie la cerul de leşie, care se târa pe dealuri, aluneca în văi, se zdrenţuia de crestele ascuţite.“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 26);
„Îndată are să spintece soarele pânza aceasta cenuşie“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 26);
„După o săptămână de ceaţă, soarele a repezit printre nori prima suliţă de foc şi a început să topească zăpada. Se desprindeau, fâşie cu fâşie, covoarele albe şi lunecau la vale descoperind limbi negre de pământ jilav şi aburind în soare“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 63);
„Gânduri vin în minte ca stolui negre de corbi croncănitori peste un pustiu semănat cu cadavre“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 74).
Constant cu sine însuşi, prozatorul, de această dată, Dragoş Ceahoreanu, nu admite un final fericit poveştii lui Octavian, aşa cum am fi tentaţi să crede până l final, ci îl răpune tragic, chiar în finalul romanului:
„Bombardamentul se înteţi iar. (...) O sută de paşi îi mai despărţeau de pădure... cinzeci... zece... un pas... (...) Printre buze i se prelise o şuviţă caldă şi sărată, purtând singurele cuvinte pe care le mai putea rosti: - Laura, copilul... Leşină, strângând în pumn ţărână amestecată cu sânge...“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 87).
De fapt, în urma parcurgerii romanului, ne face plăcere să credem că Octavian este, de fapt şi de drept, Dragoş. Desigur că întru suveranitatea sa de scriitor, de demiurg al universului creat prin proza sa, îşi rezervă un sfârşit spectaculos, spectacular, de tragedie greacă, de catharsis universal şi de clarificare individuală a sensurilor existenţiale.
În încheierea prezentei recenzii, recunoaştem, la adresa modului în care l-am experientat pe autorul, de proză şi poezie, Dragoş Ceahoreanu, că nu l-am parcurs uşor. Ni s-au transmis: zbuciumul, suferinţa, sentimentul acut al pustiirii sufleteşti şi al luptei continue pentru a crede în ceva salvator...
Încheiem cu conştiinţa faptului de a nu fi abordat toate aspectele acestei foarte complexe scriituri şi trăiri artistice ale lui Dragoş Ceahoreanu, citând, parţial, ceea ce noi am numit: „Ars Unica“...:
„E inima mea un grăunte de carne
Şi-un picur de sânge în care a vrut
Nedreptul, perfidul destin să răstoarne
Un munte de griji de la bun început.
E ochiul fereastră cu gene perdele
În umbra cărora, în taină, visez
Cu gând călător pe cărare de stele...
Urechea – o scoică golită de miez
În care să-şi cânte oceanul povestea,
iar viaţa pârâu şerpuind printre stânci;
Amestec haotic de toate acestea,
Mănunchi de lumini şi de umbre adânci.
...
Dar Domnul răspunsul ni-l dă cu povaţă
Ca sufletul cărnii să nu-l zălogim.
De vrem să avem o speranţă de viaţă
Noi trupul pe suflet să ni-l răstignim.“
(Sinteză / Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor: Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2007, pg. 209).
Vă mulţumim, domnule Dragoş Ceahoreanu, pentru scriitura dezvăluitoare şi dăruitoare de suflet, cu care ne-aţi împărtăţit!
Motto 2: „Fără nici un cuvânt / Doar un punct şi atât.“ (Şi mai am un motiv... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 331);
Scriitorul Dragoş Ceahoreanu – Un autoclaustrat ilustru
Argument pentru cunoaşterea - fără voia domniei sale – a unui scriitor care, deşi publicat, vrea să rămână un ilustru necunoscut...
„Mă deranjează să mi se spună poet, sau prozator! Cine ştie ce sunt de fapt... Scriu pentru că nu pot altfel.“ îşi începea destăinuirea, radiografiindu-mă cu o privire de un calm absolut, o privire a celui care nu simte câtuşi de puţin nevoia de a demonstra nimănui nimic...
Faptul că scrie este pentru că nu poate altfel. Îndrăznim să ne afirmăm aici propria poziţie că scrisul nu este ca şi cum te-ai aşeza la strung şi ai produce o normă dată de şaibe, ci este ca o nevoie fiziologică a sufletului. Scrii pentru că nu poţi altfel decât să scrii...
Întâlnirea noastră cu Dragoş Ceahoreanu se datorează unei programări destiniene de care suntem în parte conştienţi. Cu o ocazie de un neprevăzut absolut, am dăruit una dintre lucrările noastre, ginerelui domnului Ceahoreanu, domnului Tomoioagă: ginerele scriitorului. Iată că acest gest neînsemnat ne-a creat această uriaşă satisfacţie de a scrie despre unul dintre oamenii de litere adevăraţi ai Aradului, alături de Mircea Micu, Gheorghe Schwartz, Vasile Dan, Horia Ungureanu, Vladimir Belity, Constatin Butunoi şi Horia Ştefan Simon, dacă ar fi să amintim numai pe cei mai reprezentativi. (Pentru consolarea celor ne-amintiţi aici, recomandăm consultarea „Dicţionarului de retorică“ al subsemnatului, Ed. Concordia Arad, 2009, unde au fost analizaţi 91 de autori arădeni şi de aiurea, din i-mediatele apropieri, cu cele 118 lucrări ale domniile lor, însumâmd peste 4500 de pagini).
În cursul dialogului deosebit de antrenant şi de plăcut, scriitorul îmi înmânează trei cărţi ale domniei sale. Simt un fel de neîncredere în gestul său. Nu-şi face iluzii că-l voi înţelege. Fapt de-altfel, absolut generalizat, în receptarea autorilor de către alţii... Care devine un imbold pentru mine de a-i parcurge scrierile, atât cât sunt cuprinse în cele trei lucrări, cu maximă atenţie, cu respect, astfel încât recenzia lor să fie una, dacă nu la înălţimea operei – căci cine poate înţelege total opera unui scriitor?-... - , decât poate, uneori, însuşi scriitorul -, cel puţin una cinstită, obiectivă şi acurată...
Am avut plăcerea de a parcurge într-o seară şi o dimineaţă de octombrie 2009 (...şi cu soare şi cu ploaie...): „Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor“ (Ed. Mirador, 2007), „Lumini şi umbre“ (Ed. Mirador, 2008) şi „Octavian“ (Ed. Mirador, 2009). Primele două titluri sunt cărţi de poezie. „Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor“ denumeşte o lucrare florilegică, antologică, de dimensiuni impresionante – 345 pagini, iar a doua, „Lumini şi umbre“ este un produs de maturitate estetică şi poetică (subiect nu tocmai uşor de tratat şi de cristalizat în cazul autorului de faţă, fapt asupra căruia vom reveni în curpinsul prezentei recenzii...) , având lungimea de 92 pagini. Deşi definit de autor ca o sumă de povestiri, romanul „Octavian“ îşi derulează acţiunea pe 88 de pagini.
Lectura poeziilor (dar şi a prozei) scriitorului Dragoş Ceahoreanu nu ne-a fost deloc uşoară. Am spune chiar dimpotrivă! Ne-a produs nenumărate nedumeriri pentru clarificarea cărora am tot recurs la ajutorul autorului – ne cerem pe această cale scuze pentru să i-am tot invadat cu întrebările noastre, uneori inoportune, falia de univers în care s-a retras!...
Să începem cu prima carte: „Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor“ (Ed. Mirador, 2007)“. Un prim semn de întrebare se conturează la vederea intervalului de timp în care au fost scrise poeziile: 1953 – 2006. Adică 53, de ani fraţilor în ale scrisului şi ale cititului! O carte cât o viaţă de om!...
Ceea ce ni s-a impus ca o concluzie, încă de la primele poezii citite, este faptul că pare că autorul în unele aspecte nu evoluează de loc. În altele de schimbă permanent.
Cu permisiunea dumneavoastră vom încerca să explicităm.
Dacă ar fi să ilustrăm evoluţia scriiturii lui Dragoş Ceahoneanu, din punctul nostru de vedere – desigur strict personal şi deci limitat din cauza subiectivismului – ar trebui să utilizăm modelul matematic al unei spirale ascendente ce evoluează în jurul unei drepte având originea în sufletul scriitorului şi finalitatea în infinitatea universală, având amplitudinea abaterilor faţă de dreapta ascendentă din ce în ce mai mici, atât în ceea ce priveşte evoluţia mijloacelor artistice cât şi a subiectelor abordate.
Autorul se aruncă cu o extraordinară dorinţă de clarificare, în primul rând a propriului eu, spre toate subiectele existenţei. De la război, cântec, mitoligie, dragoste, sensurile vieţii, mama, patria, pribegia, la liniştirea şi găsirea sensului în credinţa creştină.
Dar odată descoperite unele răspunsuri, nu se opreşte asupra lor ca asuprea unor pietre de hotar, ci le experientează iar şi iar, cu îndoială; poate cu teama de a fi găsit răspunsurile, şi deci de a rămâne fără rosturile întrebărilor.
Căci întreaga sa existenţă, întreaga sa fiinţă, sunt clădite având la bază esenţele veşnicelor întrebări, a incertitudinii permanente şi a meditării continue, paradimatice, asupra sensului vieţii.
Analiza strict scriitoricească a versurilor lui Dragoş Ceaureanu, ne relevă o multitudine a mijloacelor retorice, utilizate magistral încă de la vârsta tinereţii, pe care o parcurgea în anii 1953. Acesta a fost unul dintre aspectele care ne-a determinat să îl întrebăm dacă a revenit asupra poeziilor de atunci, sau nu. Răspunsul domniei sale a fost unul negativ. Deci poetul poseda încă de la primele scrieri o cunoaştere - noi am spune de un talent nativ, încă necultivat – a mijloacelor versificaţiei, a ilustraţiei poetice de nivel superior. Deloc de neglijat este şi simţul acut al ritmului şi echilibrului în poeziile domniei sale. Însă, cea mai pregnantă trăsătură este aceea a putinţei de a crea metabole de tipul metasememelor, prin explorarea unor tărâmuri ale filozofiei, fără a cădea în didacticism sau în filozofare sterile: „Norocul, ca în joacă, pe-o floare să-l socot“ (În nopţile de iarnă... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 13); „O amintire dragă înseamnă un popas / În hoinăreala noastră pe-ntinderile moarte (...)(În nopţile de iarnă... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 13).
Nu putem trece cu vederea, deşi exprimăm acum un loc comun, o tautologie, că poeziile de început sunt tributare limbajului vremii. Dar rugămintea noastră este de a trata afirmaţia aceasta ca o simplă constatare, căci este de aceeaşi factură cu aceea prin care am spune că Homer şi-a dictat Iliada şi Odiseea în greaca veche!...
Autorul are o mare putere de a sugera imagini şi sentimente prin utilizarea cuvântului scris. Am adăsta asupra următorului vers:
„M-aş opri zărindu-ţi umbra tremurată în perdele,“ (Nostalgie /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 16).
Dragoş Ceahoreanu este un spirit inovativ, în permanentă căutare a unui absolut aflat mereu mai departe de limitele atinse la un moment dat. Inovaţii domniei sale sunt legate şi de începutul unor dintre poezii. Ilustrăm aici prin cele ce urmează:
„Ascult. Cine să-mi bată la uşă pe-aşa vreme“ (Frig /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 21).
De cele mai multe ori, versurile de început ne introduc direct în atmosfera locului poetic unde autorul îşi cântă etosul:
„E tăcere şi e noapte. Pe colina părăsită“ (Legendă /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 30).
Deşi una dintre primele noastre griji, în tot ceea ce intreprindem pe tărâm literar, este aceea de a urma principiul enunţat de Marele Nichita şi-anume acela că: „Un poet nu poate fi mai mic sau mai mare decât un alt poet! Un poate poate fi mai mic sau mai mare în raport cu sine însuşi“, consecvenţă care ne obligă la refuzarea oricăror clasificări dar şi a oricăror alăturări (a utilizării comparaţiei cu alţi scriitori pe post de referenţial...), trebuie să afirmă că trei sunt influenţele către care clivează unele dintre poeziile lui Dragoş Ceaureanu.
Primul gen ar fi cel al „Florii albastre“ a lui Mihai Eminescu. Astfel, poeziile „Gura lumii“ (Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 26), Cântec (Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 37), „Cântecel de dragoste“ (Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 51), sunt doar câteva din poeziile de o mare sensibilitate a prelucării ritmului folcloric, din care vom reda, sperăm că nu cele mai ne-ilustrative, următoarele versuri:
„A ştiut când singuratic / Rătăceam cărări ascunse, / Sufletului meu să-i deie / Vrăji de nimenea pătrunse.“ (Cântec /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 37).
Un alt reper poetic este cel în care se constituie tristeţea, angoasa, care au fost şi ale lui George Bacovia. Trebuie precizat însă, de la început, că tristeţea poeziilor (dar şi a prozei, aşa cum vom vedea mai târziu), în cazul autorului Dragoş Ceahoeanu, este una asumată, echilibrată, profundă, fără excese morbide.
Astfel, autorul menţionat, scrie despre „Moartea orfanului“: „Prin ramuri vântul îl îngână / Şi ramurile plâng în vânt/ Doi oameni sapă în ţărână / Lângă cel vechi, un nou mormânt“ (În nopţile de iarnă... /(Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 26).
Nu întâmplător îi considerăm scriitura una tristă, iremedial sceptică – aşa, ca o armă de apărare, ca un scut -, deloc happy – end-ică... Autorul este aproape mereu trist, aproape permanent cuprins de o angoasă dulce – amăruia, ca gutuia pusă în fereastra unei case bătrâneşti din Bucovina, pentru a se lupta cu imaginea dezolantă a pustiului alb de iarnă, ce trece, cu corbi cu tot, prin ferestrele sufletului...
Cuvintele cele mai des utilizate sunt de factura celor ce urmează: „iarnă, afară, frig, umbră, cernit, coşmar, clopot de aramă, amar, singurătate, zăpadă, uitat–uitare, colţ, pustiu, tristeţe–întristare, monstru, minciună, genune, abis, dor“ ... cu toate dezvoltările lor paradigmatice:
„Ştiu, ţi-s gândurile grele ca de plumb, inima rece / Şi-mpietrită de durere peste viaţă te petrece...“ (Legendă /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 33).
Se pare că fiorul poetic şi respectiv prozodic al autorului sunt generate de o tristeţe permanentă, care are doar o rezolvare parţială şi temporară în explorarea fiorului hieratic – spre care autorul tinde din ce în ce mai des în special în poeziile din volumul „Lumini şi umbre“, ca o consecinţă, am spune cauzală, a trecerii prin viaţă, şi ca un rezultat firesc al căutării continue, a unor certitudini gnoseologice şi epistemiologice ale autorului. Au rezultat de-a lungul timpului poezii precum: „Psalm“, „Parafrazându-l pe Petre Ţuţea“, „Gânduri“, „Sens“„Credinţa“, „Despre Dumnezeu“ „Spovedanie“, dar ar fi să enumerăm doar o mică parte.
Trebuie să ne exprimăm senzaţia că odată ajuns prin evoluţia calitativă a spiralei de care vorbeam în deschiderea prezentei recenzii, la salvarea prin credinţă, autorul dă naştere unor creaţii consecutive ce se menţin în acelaşi registru, pentru ca apoi să treacă la explorarea manifestă a unor alte îndoieli şi incertitudini.
Ne mărginim să cităm doar un „corolar“, cum am numi, încheierea poeziei „Sens“:
„Are valoare suferinţa / Când sensul ei este credinţa“ (Sens /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 81).
Tot aici dorim să amintim cu o nedisimulată satisfacţie cunoaşterea hieratică şi deopotrivă mistică, profunde, ale autorului, care se mişcă cu uşurinţă iniţiatică şi cu smerenie, în universul mistic, esoteric şi patristic al creştinismului: „Cu pace ne vom spune-n gând / Că l-am găsit pe Dumnezeu“ (Doar El... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 92), „Un cerşetor ai întâlnit în drum / Cu ochii trişti, de drumuri vlăguit; / Cu nepăsare tu l-ai miluit / Şi l-ai lăsat să treacă. Prinţul tău / Era acela (...)“ (Necugetare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 98).
De o factură aparte dar şi de o suculenţă cum ne-a fost dat să întâlnim în pelerinajele noastre literare doar la Adrian Păunescu (şi de ce nu, şi la Marin Sorescu), este poezia „Moarte“, din care redăm aici strofele 1 şi 4:
„Se poate muri încet, / Se poate muri dintr-o dată, / Se poate muri ca poet, / Se poate muri simplu, iată.// Se poate muri de copil / Sau mult mai târziu, ca părinte, / Cum moare lumina-n fitil / Şi focul în jarul fierbinte“ (Moarte /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 252).
Poetul are unele teme favorite, dintre care enumerăm doar câteva: mama, patria, omul, Iisus Hristos, femeia, moartea, iar dintre înaintaşi îi alege şi brodează pe marginea sensurilor operelor lor, pe Petre Ţuţea şi Nicolae Iorga.
Aminteam mai devreme de diversitatea mijloacelor retorice utilizate de scriitorul Dragoş Ceahoreanu. Pentru a ilustra afirmaţia noastră vom exemplifica mai jos câteva dintre metabolele prezente în opera domniei sale:
- Ingambament: „Lumina lămpii-am stins-o demult, în încăpere / Sunt singur. Gândul prinde să depene un vis“ (Vis, coşmar, himeră... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 17);
- Epanadiploză: „Foc în vine / Şi-n ochi foc.“ (Gura lumii ]/Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 27);
- Eliziune: „Să’nalţe ecouri la steaua de foc.“ (Steaua uitării /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 39);
- Sinereză: „Rămas-au toate neschimbate-aice,“ (Sonete /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 41);
- Antorism: „Sub pulberea de raze icoanele învie“ (Cronică matrimonială /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 42);
- Chiasm: „Te chem din seară până-n zori / Şi te aştept din zori şi până-n seară“ (Aşteptare sfioasă / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 46);
- Personificare: „Când cerul stelele-şi aprinde“ (Aşteptare sfioasă /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 46);
- Afereză: „Nu sunt la o răscruce de vânturi un stejar (...) / Nici chiar singurătatea / Sunt cel mai singur om.“ (Nu sunt... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 49);
- Anaforă: „Îl simt dogorindu-mi privirile, /Îl simt pustiindu-mi inima...“ (Sufletul meu... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 62);
Dar să nu mai plictisim distinsul nostru cititor cu o abordare prea tehnică a scriiturii lui Dragoş Ceahoreanu. Vom mai adăuga aici că poeziile domniei sale abordează aproape toate genurile mari cunoscute, de la gazel, rondel, sonet şi până la poeziile de factură populară sau la poemele de mari dimensiuni; în legătură cu acest ultim gen menţionat ne exprimă admiraţia la adresa autorului pentru curajul de a scrie, în epoca pe care o traversăm, astfel de poezii. Nu cunoaştem alt exemplu decât cel al lui Cărtărescu, faţă de a cărui ce-a de-a doua parte a lucrării „levantul“ (Bucureşti, Humanitas, 2004) ne exprimăm profunda dezamăgire în câteva cuvinte: nu a ştiut unde să se orească...
De remarcat este bunul simţ desăvârşit cu care Dragoş Ceahoreanu tratează subiectele erotice. Nu este vulgar, dar nici sterp. Nu este explicit, dar nici de neînţeles. Îi sare din nou, domniei sale, în ajutor, puterea sa excepţională de a alătura cuvinte pentru a sugera, prin metafore, sentimente, trăiri (uneori deloc departe de carnal...). Frumuseţea poeziilor sale de dragoste, îndrăznim să spunem, este definitorie pentru acest autor:
„Cum m-aş preface în apa în care tu te scalzi / Ca toată-a mea făptură să-ţi învelească trupul, / Să-ţi mângâie obrajii, şi umerii şi gâtul / Şi coapsele, mijlocul, şi sânii tari şi calzi“ (Pe un poet /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 68).
„în încleştarea aceea a trupurilor, care nu mai ţinea nici de viaţă şi nici de moarte“; „cu sânii tari umplând ca nişte roade căuşul palmelor lui“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 35);
În universul erotic al poetului, pe bolta cerească strălucesc însă „Stelele ca nişte cuie“ (Un punct... /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 76), care punctează din nou, eliptic, dezamăgirea, tristeţea, neîncrederea în finalitatea fericită a dragostei.
Am creat pentru studiul de faţă o categorie specială în care am clasat unele frumuseţi a căror anvergură nu ne-a dat libertatea de a le clasifica în altă parte: „Superb“... Din această categorie cităm:
„Femeie fără tine am fost o mare moartă (...) / Trăia în mine omul dar mort era poetul,“ (Inimă nebună /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 67);
„Acolo unde cerul şi pământul / Ne par mereu că se îmbrăţişează / Şi unde-aş vrea să îmi săpaţi mormântul“ (Lumini şi umbre /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 38);
„Din desfăcute braţe de castan / Pe banca unde vechiul vis se pierde / îşi lasă muşchiul catifeaua verde, / Tot mai pustie de la an la an.“ (Migdale amare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 9);
„Eu am iubit şi nu mă tem să mor; / E moartea tot iubire, cu alt nume.“ (Migdale amare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 9);
„Azi şoaptele sunt tot mai des tăceri“ (Migdale amare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 11);
În cel de-al doilea volum de poezie – „Lumini şi umbre“ - avem de-a face nu cu o poezie matură, pentru că în cazul autorului nostru, încă de la începuturi am detectat o împlinire în scriere, ci mai degrabă cu o poezie realizată, pe de-antregul asumată:
„Tu înţelegi şi fără de cuvinte / Când sufletul întreg mi-e în privire / Şi când tăcerea-i tot mărturisire,“ (Migdale amare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 14);
„ca-ntr-un tablou pictat de Dumnezeu, / Pe pânza nopţii blând răsare luna, / iar dintre stele una câte una / Se dăruie, clipind, ochiului meu.“ (Înnoptare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 40).
O caracteristică a trării poetice a lui Dragoş Ceahoreanu este încercarea continuă de autodefinire a condiţiei de scriitor, de poet, prin analizarea în numeroase ars-poetica, a sensului vieţii şi operei domniei sale. Dintre poeziile de această factură enumerăm: „Mărturisire“, „Şi mai am un motiv“, „Eu...?“, „Sunt poezie?...“, „Sinteză“ (pe care am îndrăzni s-o numi „Ars unica“), „?“ (Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor / Dragoş Ceaureanu – Arad: Ed. Mirador, pg.:322, 330, 304, 209, 107).
Aşa cum Mirabilul Nichita, citat în „motto 1“ la prezenta recenzie, spunea despre valoarea poeziilor unui autor, că: (cităm aproximativ...) „un poet are 10-15 poezii mari...“, ne arogăm dreptul de a fi descoperit la poetul Dragoş Ceahoreanu, una dintre aceste mari poezii, pe care o redăm în cele ce urmează:
„Iubire, mai scaldă-mi cu apele tale
Privirea, cu zâmbet acoperă-mi gura,
Din inima mea pârjolită odată,
Îmi scutură zgura
Şi sufletul mort mi-l întoarce la viaţă
Cum ploaia se-ntoarce mereu la izvoare,
Cenuşa din vatră în jar mi-o întoarce
Căldura în soare...
Pe mine în mine întoarce-mă iară
Aşa cum în sâmburi întorcu-se merii;
Furtuna stârnită în scoica urechii
Redă-o tăcerii.
Din sânge îmi curăţă toată rugina
Şi negura deasă din cerul privirii
Şi pune-mi pe actul renaşterii mele
Pecetea iubirii.
Apoi, când întreaga poveste e spusă,
Ţărâna pământului dă-o-n ulcele
S-ontoarcă olarul, iar sufletul, liber,
Aruncă-l la stele.“
(Invocare /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Lumini şi umbre, Ed. Mirador, 2008, pg. 53).
Ne mărginim, la acestea zise, în legătură cu poezia autorului Dragoş Ceahoreanu, o poezie metonimică, sinecdotică, un loc comun al contrariilor, definită printr-o superbă metaforă, de autorul însuşi: „Cu poezia mea – ghem de cuvinte-„ (Timpul /Dragoş Ceahoreanu – Arad: Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor, Ed. Mirador, 2007, pg. 77).
Proza domnului Dragoş Ceahoreanu este una poetizantă. Spunem aceata referindu-ne la romanul domniei sale intitulat „Octavian“ (Arad, Ed.: Mirador, 2009) – pe care însă autorul îl clasifică din modestie ca fiind: „nişte povestiri“.
În dezvoltarea romanului abordează, de data această în proză, aceleaşi nelinişti, aceleaşi întrebări, căutând aceleaşi răspunsuri ca şi în poezie.
Şi utilizând, uneori, aceleaşi mijloace:
„lăsând deschise porţile sufletului pentru noi impresii, ochii deschişi pentru noi privelişti.“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 7);
„Ochi mari, întunecoşi şi adânci, ca două ferestre prin care puteai pătrunde în suflet.“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 8);
„tristeţi înţepătoare de ţânţari“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 11);
„să aprind fără să mă las atins de foc“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 12);
„În botetul de foc al soarelui pe înălţimi, în baia de umbre a codrilor, în simfonia murmurului de ape am să-mi purific sufletul, inima, mintea, şi am să încerc să învăţ ce este dragostea şi ce este Dumnezeu.“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 15);
Tot în romanul „Octavian“ întâlnim şi o „ars poetica“, o reiterare a temei „a fi sau a nu fi poet“:
„- Dar eu nu sunt poet...
- Totuşi scrii poezii... (...)
- În general, nu-mi place nici un fel de titlu...“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 18).
Şi din nou o revenire la mijloacele poeziei:
„Se uita cu nostalgie la cerul de leşie, care se târa pe dealuri, aluneca în văi, se zdrenţuia de crestele ascuţite.“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 26);
„Îndată are să spintece soarele pânza aceasta cenuşie“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 26);
„După o săptămână de ceaţă, soarele a repezit printre nori prima suliţă de foc şi a început să topească zăpada. Se desprindeau, fâşie cu fâşie, covoarele albe şi lunecau la vale descoperind limbi negre de pământ jilav şi aburind în soare“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 63);
„Gânduri vin în minte ca stolui negre de corbi croncănitori peste un pustiu semănat cu cadavre“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 74).
Constant cu sine însuşi, prozatorul, de această dată, Dragoş Ceahoreanu, nu admite un final fericit poveştii lui Octavian, aşa cum am fi tentaţi să crede până l final, ci îl răpune tragic, chiar în finalul romanului:
„Bombardamentul se înteţi iar. (...) O sută de paşi îi mai despărţeau de pădure... cinzeci... zece... un pas... (...) Printre buze i se prelise o şuviţă caldă şi sărată, purtând singurele cuvinte pe care le mai putea rosti: - Laura, copilul... Leşină, strângând în pumn ţărână amestecată cu sânge...“ (Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2009, pg. 87).
De fapt, în urma parcurgerii romanului, ne face plăcere să credem că Octavian este, de fapt şi de drept, Dragoş. Desigur că întru suveranitatea sa de scriitor, de demiurg al universului creat prin proza sa, îşi rezervă un sfârşit spectaculos, spectacular, de tragedie greacă, de catharsis universal şi de clarificare individuală a sensurilor existenţiale.
În încheierea prezentei recenzii, recunoaştem, la adresa modului în care l-am experientat pe autorul, de proză şi poezie, Dragoş Ceahoreanu, că nu l-am parcurs uşor. Ni s-au transmis: zbuciumul, suferinţa, sentimentul acut al pustiirii sufleteşti şi al luptei continue pentru a crede în ceva salvator...
Încheiem cu conştiinţa faptului de a nu fi abordat toate aspectele acestei foarte complexe scriituri şi trăiri artistice ale lui Dragoş Ceahoreanu, citând, parţial, ceea ce noi am numit: „Ars Unica“...:
„E inima mea un grăunte de carne
Şi-un picur de sânge în care a vrut
Nedreptul, perfidul destin să răstoarne
Un munte de griji de la bun început.
E ochiul fereastră cu gene perdele
În umbra cărora, în taină, visez
Cu gând călător pe cărare de stele...
Urechea – o scoică golită de miez
În care să-şi cânte oceanul povestea,
iar viaţa pârâu şerpuind printre stânci;
Amestec haotic de toate acestea,
Mănunchi de lumini şi de umbre adânci.
...
Dar Domnul răspunsul ni-l dă cu povaţă
Ca sufletul cărnii să nu-l zălogim.
De vrem să avem o speranţă de viaţă
Noi trupul pe suflet să ni-l răstignim.“
(Sinteză / Viaţa ca o zi sau Moara cuvintelor: Dragoş Ceahoreanu – Arad: Ed. Mirador, 2007, pg. 209).
Vă mulţumim, domnule Dragoş Ceahoreanu, pentru scriitura dezvăluitoare şi dăruitoare de suflet, cu care ne-aţi împărtăţit!
Poetul Alin Golea - Impresii
Ti-am daruit un pumn nisipos de pamant,
Care printre degetele mainii s-a prelins
Si a cazut pe un mai de jos pamant.
E nisipul marii, ba al stelelor, ba al strigarii,
Si-om sta rand, pe rand, numarand,
Bob cu bob nisipul disperarii,
In idei si de-ale mele arzand.
Si chipul Deificat se va boci de nepricepere,
Niciodata mai departe, Sau mai altfel,
In ideile care vin mereu de-ale mele,
De-ale voastre, asezand la rand, bob cu bob,
Nisipul stelelor, al marii si-al strigarii disperarii
Arzand.
De ce mi-ai daruit un pumn nisipos de pamant,
Luat de-aiurea, de pretutindeni si nicicand,
Na-veam de unde sti ca-i mana unui inger
Ce rareori imparte din pamantul sfant.
Care printre degetele mainii s-a prelins
Si a cazut pe un mai de jos pamant.
E nisipul marii, ba al stelelor, ba al strigarii,
Si-om sta rand, pe rand, numarand,
Bob cu bob nisipul disperarii,
In idei si de-ale mele arzand.
Si chipul Deificat se va boci de nepricepere,
Niciodata mai departe, Sau mai altfel,
In ideile care vin mereu de-ale mele,
De-ale voastre, asezand la rand, bob cu bob,
Nisipul stelelor, al marii si-al strigarii disperarii
Arzand.
De ce mi-ai daruit un pumn nisipos de pamant,
Luat de-aiurea, de pretutindeni si nicicand,
Na-veam de unde sti ca-i mana unui inger
Ce rareori imparte din pamantul sfant.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)