Vinovată de Dragoste, de vrednicie şi de omenie – condamnată la 20 de ani de foame, de frig, de boală: Aniţa Nandriş–Cudla
- suferinţele martirei neamului dacilor bucovineni, Aniţa Nandriş Cudla, de prin părţile Buvocinei, din satul Mahala, din împrejurimile Cernăuţilor, din zona Ceahorului, Ostriţei, Sadagurei (toate nume dace de localităţi, asemenei Sadagura-ei care în subcarpaţii Orăştiei este Gurasada, ş.a.) -
Printr-o întâmplare, ne-a fost îngăduit să citim cartea: „20 de ani în Siberia / Destin bucovinean“ apărută la Editura Humanitas, Bucureşti, în anul 1991, după un manuscris al bucovinencei Aniţa Nandriş – Cudla, care a fost ridicată fără vină, împreună cu cei trei copii minori ai ei şi dusă în pustietatea Siberiei, a „Severului“ îndepărtat, pentru a munci până la exterminare, în lagărele stalinismului rus.
În primul rând vom remarca faptul că Hrusciov a încearcat dezicerea de Stalin, aşa cu acesta s-a dezis de Lenin şi Troţki şi de ai lor, aşa cum Gorbaciov s-a delimitat de faptele înaintaşilor conducători, prin declararea Perestroikăi... Nimic nu ar fi fost posibil pentru un singur om! Totul a fost posibil pentru popoarele prostite de elitele lor care au muşcat până la sânge din carnea altor popoare. Iar în cazul sovieticilor, chiar din sufletele propriilor popoare.
Nu vom putea uita imaginile în care o pionieră sovietică era copleşită cu cadouri pentru că-şi turnase la miliţie proprii părinţi, care furaseră de pe câmpurile ce odată fuseseră ale lor ceva porumb, pentru a o hrăni pe ea şi pe fraţii ei cărora nu avea să le dea nimic de mâncare...
Auzim la sărbătorile Bisericii Ortodoxe Române despre martiri şi despre jertfa lor. Unora li se arată locul supliciului... Altora li se spune pe scurt povestea martirizării... Cu greu sunt canonizaţi, de bisericile creştine, în urma unor cercetări amănunţite, sfinţi mai vechi sau mai noi.
Nu avem măsurile necesare pentru a cuvânta despre Aniţa Nandriş – Cudla, despre lupta ei întru credinţă cu criminalii şi cu epoca criminală în care a trăit. Tot ce putem arăta spre iertarea noastră, spre certitudinea cititorului acestor umile rânduri, este că am lăcrimat citind cuvintele eroinei acesteia sfinte a neamului dac...
La o scară aproape neînsemnată am trăit o neînsemnată viaţă asemănătoare. Am luat viaţa de la zero, fără un ajutor... Dar dânsa a trecut prin aceasta de trei ori! Dacă ar fi să amintim numai de ridicarea unui rost... Ce să mai spunen de faptul că de două ori şi-a pierdut toate rosturile... soţul... mama... a fost înstrăinată de toţi ai ei...
Desigur, prin manifestarea instinctului de conservare, noi cei de acum, majoritatea noastră, vrem să uităm, să ignorăm, să nu înţelegem că viaţa Aniţei este viaţa noastră, că suferinţa ei ei este suferinţa neamului din care ne tragem. Ni se pare că uitarea noastră, ignoranţa noastră îi face pe călăii de atunci, onorabilii de azi (oferindu-ne argumentele împăcării cu ei şi a liniştirii laşităţii noastre)... Că imperiile de atunci, la marginile cărora românii–daci s-au aflat mereu, sunt acum nişte mironosiţe, campioane ale apărării drepturilor omului.
Dinspre partea noastră, credem că doar ideologiile se schimbă, dar conducătorii imperiilor de orice fel sunt cei care perpetuează o singură doctrină emergentă tuturor elitelor: conducătorii vor da orice maselor dacă acestea li se vor supune.
O primă concluzie care se cristalizează este aceea că textul Aniţei este un compendiu de regionalisme şi arhaisme bucovinene – ce altceva deci decât un compendiu de cuvinte dacice...
Suntem avertizaţi de la început că nu este vorba de literatură. Autorul acestei consideraţii este doctorul Ghorghe Nandriş, cel care supune atenţiei omului de cultură Gariel Liiceanu manuscrisul Aniţei. Noi ne vedem obligaţi să contrazicem cu dragoste bunele intenţii ale doctorului Nandriş. Manuscrisul despre care facem vorbire este un sumum al literaturii. Unii nasc micropoeme, alţii macropoeme, alţii romane fluviu, alţii proză scurtă; unii respiră realism, alţii aspiră la constructivism; fraţilor, dragilor: Aniţa a născut o bucată de adevăr ca un coltuc de pâine; înmiresmat, cu plăcere de mâncat, în multe gânduri de digerat. Aniţa este una dintre mamele care dau naştere manei spirituale...
Una dintre întrebările cărora suntem nevrednici a răspunde este urmtăoarea: „Trebuie să judecăm pe călăii secerători de destine (nu neapărat omorâtori de trup...) care puneau în aplicare ordinele stăpânirilor?“ Nu ne este dat a cunoaşte decât acest răpuns, care ne ridică şi mai multe întrebări: „Moscalii sunt la fel de vinovaţi ca şi aztecii, incâaşii, romanii, turcii, spaniolii, portughezii, olandezii, francezii, englezii, germanii, polonezii, austro-ungarii, americanii – adică ca toţi făcătorii de imperii, care au umilit, torturat şi ucis oameni pentru a-şi exercita puterea: chinuind, torturând, jefuind, omorând, distrugând culturi şi popoare…
Întrebarea capitală ce se naşte este dacă individualităţile noastre ar fi făcut parte din acele aparate criminale, noi ce-am fi făcut?!...
Cel mai probabil poate că, din cauza îndoctrinării, a lipsei de informare, a necunoaşterii unei alte realităţi, am fi devenit – cu durere în suflet spun asta – călăi ai fiinţelor nenorocoase de felul Aniţei!
Cum să fii dizident dacă nu cunoşti dizidenţa. Dacă din ceea ce ştii dizidenţii sunt duşmanii poporului iar călăii poporului tău sunt „tătucii„ şi „mămucele“ celor pe care-i osândeau la suferinţe de nesuportat şi la moarte. Speranţa dumneaei este cuvântul lui Dumnezeu, speranţa domniei sale este Iisus Hristos! Cuvântul acestei femei se face auzit, dincolo de suferinţa ei! Dincolo de propria ei moarte! Aceasta este lupta care trebuie luptată. Prin cuvânt!!!
Cât de mare trebuie să fi fost suferinţa dar şi puterea unei femei care spunea despre cei care sufereau odată cu ea. „Care mai avia putere bocea (…)“Pg. 54.
NU credem că va dăuna porofilului unui popor recunoaşterea existenţei printre cei aflaţi ca fraţii a unor cozi de topor, a uno călăi de acelaşi neam: „Vedeai nişte hoaţă dă femei sau fete, Dumnezeu le ştie (…)“ răutatea celui rău se petrece cu complicitatea noastră. El nu ar putea face nimic fără a ne avea complici. Iată aceste femei sau fete, bucovinence, care furau din casele acelor bucovineni care fuseseră ridicaţi din ordinul muscalilor.“ Pg. 55. – Dar noi toţi suntem aşa: oameni sspuşi păcatului. Mult mai vinovaţi sunt cei care nasc cuvântul cel ce va naşte călăi ce vor ucide pe cei nevinovaţi.
Siferinţa Aniţei creşte până la insuportabil. Parcă urmează o şcoală de a suferi. La început, în timpul primului război mondial, austriecii şi uscalii, unii mai „legali“ alţii multa mai „ fărădelege“ trec peste satele şi comunele acestor daci – bucovineni şi tâle tulbură căile dprete ale fiinţării lor.
Vine apoi ceasul cel rău al plecării în surghiun, în deportare, cu un tren de vite, spre necunoscut: „A deschis un vagon de acelia, în care era destulă lume, şi m-a ticsit şi pe mine acolo cu copii. În urma mea a trântit uşa şi a închis-o.“ Pg. 58.
Ne copleşeşte sentimentul însingurării, chiar şi aşa, din spatele „televizorului“ şi de la depărtarea unei ţări intrate în Uniunea Europeană şi în NATO, a unui popor care crede că nimic rău nu i se mai poate întâmpla şi deci, nici nu mai prea are rost să se „aprere“ împotriva nimănui...
Şi-apoi, ce făceau omaneii locurilor acelora, chiar în timpul primului război mondial. Ei încercau să trăiască aşa cum făceau de pe vremea tracilor: Oamenii merg la câmp, între două fromturi, cel rusesc şi cel austriac… Pe la urechile lor şuieră gloanţele. Prin pereţii şi ferestrele caselor lor trec gloanţele. Casele le sunt doborâte de obuze. Iar ai continuă riturile cele ancestrale ale sapei, coasei, recoltării. Kafka este mic copil… Realitatea este mult mai mare.
Care este vina dacilor liberi bucovineni?! Numai aceea de a se fi aflat la marginea imperiului sovietic, în calea cotropitorilor moscali. Şi mai este ceva care trancende în apiritual: o endinţă mereu actuală de a lichida poporul dac. Acum prin corupţie şi pervertirea valorilor. Pe vremea comunismului prin înregimentare, eliminarea valorilor, inocularea fricii. Pe vremea fanarioţilor prin generalizarea – ca azi – a corupţiei, ciubuculoui, şpăgii… Credinţa noastră, scăparea noastră şi jertfa noastră, unt acelea care mărturisesc faptul că nimic nu se produce dacă nu vrea Dumnezeu!!!
Căci, de unde au apărut aceşti călăi ai dacilor - romanii, popoarele migratoare, ruşii - dacă nu din tenebrele celui rău. Stalin – georgianul care se dădea drept rus, Ceauşoglu – ţiganul tătar care şi-a construit o biografie de român. Alţii (...) şi alţii... A fos ucisă floarea poporului dac prin uciderea voievozilor lui: de văzut în istorie… Traian, cel mai mare Iuda al poporului dac...
Însă, ninemi nu rezistă fără ajutorul Domnului în temniţele şi camerele de tortură; dar dacă suferinţa este pentru Slava Sa, nu va fi învinsă de nicio muncă!…
Cât de mult frumos tragic şi câtă smerenie, dar şi câtă autenticitate dacă găsim în cuvintele Aniţei: „...cu bucăţica de pîne care ne-o da împăcam foamia şi mutam zilele de azi pe mîne“ p 68; „... am căzut şi noi printre aceia“ p 71; „...să pîrdosîm oleacă“ p 75; „...tăiau aşa cum să zîcia pe la noi praştiu, copaci aşa ca piciorul de gros“ p 76.
Fraţilor, câţi dintre noi cunoaştem foamea. Nu aia de câteva zeci de minute până ne serveşte chelnerul la restaurant. Sau aia dintre momentul întreruperii vizionării unui film, fie el şi telenovelă, şi apucarea de prin frigidere a unor gustări care ar fi foat de ajuns câteva săptămâni celor deportaţi... Ci, foamea aia căreia nu aveai ce să-i dai ca să se stingă! Foamea aceia care dura zile, luni, şi ani. Foamea aia care le cosnuma trupurile şi le aducea slăbiciunea morţii.
Mai adăugaţi la aceasta frigul, goliciunea, munca istovitoare nu pentru a construi ceva şi chitită pentru a vă extermina! Şi boala. Şi lipsa medicamentelor... Lipsa unui acoperiş sau a unui pat amărât, din câteva scânduri negeluite...
Şi frica!... cea de toate zilele!
Cum s-ar fi putut supravieţui unui astfel de calvar?!... Doar sfinţenia Aniţei şi ajutorul Domnului i-au putut scoate de acolo...
„Dar după acelia două înghiţituri de pîne, aşa de tare ceria stomacu mîncare, că aşa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vîr în gură, să închit, nu mi s-ar astâmpăra foamea.“ P 76
Cât de mare trebuie să fi fost suferinţa şi însingurarea Aniţei, când, bolnavă de tifos, conştientă în durerea ei, trăia cele arătate prin cuvintele:
„Eu m-am luptat cu durerile toată noaptea, dar nu am stingherit din somn pe nime, căci nu avea ce să-mi deie nici un ajutor nime.“ P 77
„... dormeau sărmanii (copii ei, pe care simţea că-i va lăsa singuri...) gribuiţi de foame şi de frig“ p 78
„... în zaria focului îşi achipuia fiecare bulendrile de îmbrăcat, de încălţat.“ (pipăia) p 78
Apoi, scăpată ca prin minune de moartea prin boală, trece din nou în front la lupta cu condiţiile inumane de acolo, din lagăr:
„... la sfârşitu lui mai, începutul lui iunie, a început să se sfarme ghiaţa pe apă.“ P 83
„...ne-am vîrgolit aşa până a venit ciasul de sculare.“ P 86
„Mai rupeai un peşte şi-l mîncai, nu întrebai dacă e prăjit sau fiert, numai să împaci stomacu“ p 86.
Cea mai tare dintre toate trăirile, dintre toate suferinţele, era frica. Iată cum o descrie Aniţa: „Am fost tare apăsaţi, nu putiai să deschizi gura să spui un cuvînt, că nu poţi sau că îţi trebuie ceva. Dacă vra cineva să se răzbune pe tine, să-ţi facă rău, mergia la miliţie şi spunia că cutare a vorbit că nu-i bine, n-are ce mînca, n-are cu ce să se îmbrace, a vorbit de mizeri în care se afla, acela era contra statului. Dar poate că nu ştia nici cu spatele nimic, n-a vorbit nimic, dar avia un duşman şi vra să-i facă rău. Venia pe neaşteptate şi-l lua, fără să-l cheme la cercetări ca să dovedească că-i adevărat ceia ce a fost pîrît sau nu. Lumea era aşia de plină de frică, că se temia şi de umbra ei.“ P 87
Una din marile întrebări care se află în gura tuturor este aceasta: „Are poporul daco-român vocaţia puterii?“ Răspundem prin afirmaţiile Aniţei şi printr-o întrebare:
„De acuma împingeam aşa viaţa(...)“ p 88
„Eram atât de amătîtă, că nu mai vediam nici pe unde mărg.“ P 91
Oare nu am înţeles nimic din Noul Testament, din Cuvântul Domnului Nostru Iisus Hristos?!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu